Yusuf icoglanul comandase o ordie de başibuzuci, încadrată în primul val al trupelor de asalt. Pe câmpul de bătălie se comportase vitejeşte, împlinind aşteptările şefilor săi din Casa Militară a Sultanului. După ce puţinii supravieţuitori ai unităţii lui fuseseră scoşi din linia întâi, se unise cu alţi icoglani aflaţi într-o situaţie similară şi, de comun acord, hotărâseră să intre în grup în Constantinopolele căzut în puterea războinicilor otomani. Toţi ştiau că în primele ore după cucerirea unui oraş confuzia este atât de mare, încât nimeni nu mai ţine seama de diferenţierile dintre gradele militare. Pentru însuşirea unei prăzi bogate, foşti camarazi de arme sunt în stare să se bată pe viaţă şi pe moarte. Pe de altă parte, în grup te poţi lupta cu mai mult succes împotriva rivalilor.

Yusuf şi colegii lui, mai toţi adolescenţi, erau nişte visători care-şi puseseră în gând să intre în stăpânirea coroanei imperiale bizantine. Aceasta căpătase, în concepţia lor, aceeaşi valoare pe care sfântul Graal, de pildă, o avea pentru cavalerii şi tineretul din Apus.

Pentru a-şi îndeplini dorinţa, trebuiau să intre cei dintâi în palatul Blachernelor. Se pregătiseră deci din timp, întocmind un plan de acţiune întemeiat pe informaţiile obţinute de la câţiva prizonieri romei. Se documentaseră astfel asupra configuraţiei oraşului, precum şi asupra celor mai scurte căi de acces până la reşedinţa imperială bizantină, gândindu-se că numai folosindu-se de aceste mijloace vor putea ajunge acolo înaintea altor turci.

După prăbuşirea apărării creştine, pătrunseseră în Constantinopole laolaltă cu zecile de mii de războinici osmanlâi. Dar, spre deosebire de aceştia - care aveau drept ţintă cartierele din centru, ademenitoare prin mulţimea şi bogăţia bazarurilor - Yusuf şi prietenii lui porniră în fugă spre Blacherne. Străbătură mai multe străzi şi ajunseră în cele din urmă în piaţa palatului. Splendoarea edificiului imperial, colonadele lui de marmoră, cupolele îmbrăcate în aur, scările revărsate în cascade, fântânile monumentale, statuile gigantice ale împăraţilor romani depăşeau cele mai exuberante închipuiri. Icoglanii nu avură timp să admire îndelung palatul, fiindcă alt spectacol le atrase atenţia. Elemente răzleţe din garda imperială încercau să împiedice prin luptă intrarea în clădire a unor bande de başibuzuci îngroşate de cete de spahii ce irupeau din străzile adiacente.

– Ne-au luat-o alţii înainte! exclamă Yusuf cu ciudă.

– Dar n-au apucat să intre în palat! replică prietenul său Adnan. Noi îi vom călca cei dintâi pragul!

– Să nu ne mai tocmim! interveni brunetul Necati, abisinian de origine. Pierdem vremea! Să ne băgăm ca un pinten printre ghiauri!

Făcându-şi loc printre başibuzucii de la margine, icoglanii ajunseră la linia de apărare a creştinilor. Soldaţii din garda imperială, mai toţi foarte tineri, erau sprijiniţi de pajii basileului, nişte copilandri care mânuiau cu stângăcie sabia. Disperarea le dădea însă puteri care suplineau lipsa de măiestrie. După prima ciocnire cu romeii, Yusuf îşi dădu seama că rezistenţa acestora se va nărui în curând. Oboseala întipărită vizibil pe chipurile lor trase începea să le depăşească puterea de rezistenţă. Se retrăgeau pas cu pas, gâfâind, pierzând sânge din răni deschise, prăvălindu-se pe rând, dar păstrând în ochi acea scânteiere fanatică a luptătorului hotărât să nu cedeze până în ultima clipă.

La un moment dat linia apărătorilor se frânse. Debordaţi de elanul icoglanilor şi al başibuzucilor, romeii văzură cu deznădejde numeroşi duşmani infiltrându-se printre ei şi avântându-se spre intrările palatului.

Dar porţile masive de bronz erau zăvorâte. Înciudaţi, osmanlâii izbeau cu pumnii, cu picioarele, cu garda iataganelor în canaturile înalte care nu puteau fi urnite. Atunci îşi asumă Yusuf comanda. Cu glas puternic le porunci să doboare de pe soclu una dintre statuile gigantice şi să o folosească drept berbece. Başibuzucii şi spahiii, mai toţi în puterea vârstei, se uitară cu uimire la băieţandrul care cuteza să le dea ordine. Îşi dădură totuşi seama că acesta avea dreptate. Veşmintele lui de icoglan le sporiră respectul.

Făcură dintr-o frânghie groasă un laţ pe care-l petrecură pe după mijlocul unei statui, care, printr-o ironie a destinului, înfăţişa pe fondatorul Constantinopolelui. Încordându-şi puterile, o traseră de pe soclu, răsturnând-o. O ridicară apoi de jos şi, făcându-şi din ea un berbece, se repeziră asupra porţilor. Loviturile repetate făcură să răsune canaturile de bronz, care cedară, prăbuşindu-se cu zgomot.

Yusuf chiui de bucurie. Urmat de icoglanii lui şi de ceilalţi turci, dădu năvală în palat. Interiorul îl dezamăgi. Se aşteptase să găsească nişte încăperi fastuoase, ca în poveşti. Sălile vaste în care pătrunse erau goale, lipsite de podoabe, ca şi când ar fi fost jefuite dinainte. Osmanlâii năpădiră sala tronului, camerele destinate consiliului, recepţiilor, banchetelor, apartamentele imperiale, gineceul, capela... Pretutindeni domnea aceeaşi sărăcie. Başibuzucii şi spahiii scotoceau sală după sală, înjurând şi blestemând.

Yusuf îşi chemă icoglanii deoparte.

– Să căutăm tezaurul imperial! le şopti. Pentru asta am venit! Nu mă las până nu găsesc coroana imperială!

Răscoliră cameră după cameră. Într-un culoar întunecos descoperiră un slujitor bătrân, ascuns după un dulap. Îl scoaseră la lumină şi începură să-l descoasă. Bătrânul tremura ca o frunză de plop. Atât de tare tremura, încât îi clănţăneau dinţii, împiedicându-l să articuleze vreun cuvânt. Furios, Yusuf îi puse vârful iataganului în piept.

– Dacă nu ne duci la tezaurul împăratului, te spintec ca pe un porc!

Servitorul luă un felinar şi îl aprinse anevoie, căci degetele-i agitate de tremur abia îl mai ajutau.

– Vă poftesc să mă urmaţi, Luminăţia-voastră! bolborosi, încurcându-se în limbă.

Îi călăuzi printr-o uşă secretă într-un coridor îngust, care părea să nu se mai termine. Coborâră o scară în spirală şi se opriră într-o încăpere boltită, fără ferestre, dominată de o uşă masivă de fier, cu drugi groşi, dar fără nici un lacăt. Servitorul dădu la o parte drugii şi deschise uşa.

– Aici este tezaurul! rosti morfolit.

– Ia-o înainte! porunci Yusuf.

Precedaţi de bătrân, icoglanii pătrunseră într-o încăpere joasă, dar îndeajuns de spaţioasă spre a cuprinde o masă lungă, acoperită cu un valtrap de catifea roşie. Pe fundalul acesta ieşeau în evidenţă, sub privirile minunate ale tinerilor turci, coroana imperială, sceptrul, globul pământesc, diferite paftale, centuri, inele, colane, toate încrustate cu nestemate care sclipeau feeric în lumina felinarului. Icoglanii înşfăcară înfriguraţi magnificele obiecte. Yusuf examina extatic diamantele, rubinele şi perlele orânduite cu artă pe somptuoasa coroană