– Pietrele sunt false, iar aurul nu este decât fier poleit! Imitaţii foarte reuşite, dar nimic mai mult decât imitaţii!

Servitorul înclină capul, ruşinat parcă de declaraţiile pe care avea să le facă.

– Giuvaerurile adevărate au fost de multă vreme vândute, Luminăţia-ta! rosti cu sfiiciune.

Tonul bătrânului avea amprenta sincerităţii. Yusuf auzise unele zvonuri în legătură cu operaţia dezvăluită de servitor, dar pe atunci nu le dăduse crezare. Se mai uită o dată la falsele bijuterii ale Coroanei.

– Ciudat om şi împăratul Constantinos! De ce şi-o fi apărat sărăcia cu atâta înverşunare?

Ridică din umeri, apoi, fără să se grăbească, părăsi încăperea...

Omar, arabul, răscolea cadavrele îngrămădite de-a lungul zidurilor dintre râul Lycus şi poarta Sfântul Roman. Atât de multe erau, încât stăteau unele peste altele, în straturi. Picioarele lui se afundau alocuri într-un fel de pastă vâscoasă în care se amestecau intestine şi materii fecale, sânge închegat şi ţărână, creieri storciţi şi zdrenţe de îmbrăcăminte, cărnuri sfâşiate şi bucăţi de membre. Începuse să-l cotropească oboseala, fiindcă stârvurile, sudate parcă între ele, erau greu de urnit. Continua însă perseverent cercetările, fiindcă sultanul făgăduise o recompensă strălucită celui care-i va aduce pe împăratul Constantinos, viu sau mort.

Omar era convins că basileul îşi dăduse duhul undeva, pe câmpul de bătălie. Numai aşa se putea explica dispariţia lui. Dacă ar mai fi fost în viaţă, ar fi căzut în captivitatea turcilor. Nu era de presupus că sar fi ascuns ca şobolanii, prin găuri. Basileul avea faima unui viteaz. Tot umblând după leşul acestuia, îşi mai afunda mâna şi prin buzunarele, chimirele şi pungile altor morţi, aşa, ca să nu-şi piardă obişnuinţa.

Ajunsese în apropierea porţii Sfântul Roman. Dădea la o parte stârv după stârv, căutând să identifice după strălucirea veşmintelor şi a armurilor personajele de seamă. Dar până acum eforturile nu-i fuseseră răsplătite după dorinţă. De trei ceasuri de când manipula cadavrele, nu găsise decât soldaţi de rând şi ici-colo, câte un ofiţer cu rang nu prea înalt. Poate că s-ar fi odihnit câteva clipe dacă alţi turci, care căutau de asemenea leşul basileului, nu l-ar fi stimulat să-şi continue fără răgaz munca.

Deodată simţi un fior de bucurie. Ridicase tocmai hoitul unui ghiaur tânăr, cu o gaură adâncă în coşul pieptului, când zări, lângă cizma galbenă a unui ofiţer turc, o încălţare purpurie, brodată cu fir. Broderia de aur, deşi maculată de sânge, înfăţişa desluşit un vultur bicefal. Omar cunoştea datinile bizantine.

Înfrigurat, începu să tragă în lături cadavrele, spre a degaja pe cel care-l interesa. În tot acest timp arunca priviri furişe în jur, spre a se asigura că descoperirea lui nu fusese observată de ceilalţi care-l concurau. Smulse din picioarele leşului încălţările pe care le vârî în buzunar, apoi, ridicându-i capul şi ţinându-l de păr, îl reteză conştiincios cu cuţitul. Îl băgă într-un sac. Ţeasta şi încălţările vor dovedi sultanului că duşmanul său, basileul, încetase să mai existe...

Halit Memduh comanda una dintre flotilele afectate patrulării apelor din preajma fortificaţiilor maritime. I se încredinţase şi misiunea de a intercepta şi captura navele creştine care ar fi încercat să fugă din porturile constantinopolitane. De pe puntea navei lui văzuse drapelele verzi înălţându-se pe ziduri şi auzise glasul fanfarelor care cântau victoria otomanilor.

Halit Memduh îşi morfolea furios vârfurile mustăţii. Se afla în faţa unei grele dileme. Pe de o parte, executarea ordinelor primite de sus, pe de alta, dorinţa de îmbogăţire rapidă. Frământarea lăuntrică a căpitanului, reflectată pe chipul său posomorât, fu pe înţelesul tălmaciului de pe navă, grecul Kriaros, care se apropie de urechea lui şi-i vorbi cu voce scăzută:

– Luminate, dincolo de zidurile din faţa noastră se află ghetto-ul evreiesc. Musulmanul care va avea norocul să pătrundă cel dintâi în această lume închisă va deveni mai bogat decât marele vizir.

În ochii căpitanului se aprinse o scânteie de cupiditate.

– Ce tot spui, grecule? Vrei să mă duci în ispită?

– Sublimă ispită, stăpâne! Tot aurul din lume se află în ghetto. Şi eu mi-am lăsat acolo trei sferturi din pene. M-au jumulit cămătarii evrei atât de nemilos, încât aş vrea să le plătesc cu aceeaşi monedă.

– Vrei să te ajut eu? rânji Halit Memduh.

– Te ajuţi pe tine, Luminate! ripostă cu îndrăzneală Kriaros.

Căpitanul se uită şovăielnic spre zidurile constantinopolitane. De dincolo de promontoriul care ascundea vederii sale portul Prosforian, zări pânzele câtorva corăbii creştine care navigau cu toate pânzele sus, îndreptându-se spre flotila sa. În schimb, în portul Bucoleon, care se predase în sfârşit turcilor, acostau tot felul de nave otomane, revărsând pe chei echipajele setoase de jaf.

În sufletul lui Halit Memduh se dădu o luptă grea. Era cazul să-şi compromită şansa de a se îmbogăţi, participând la jaful general, numai pentru cinstea de a intercepta vasele ghiaurilor? Sau era preferabil să le lase a-şi vedea de drum? Procesul lui de conştiinţă nu dură mult. Sub privirile vag ironice ale tălmaciului grec, ordonă secundului:

– Acostăm! Marinarii noştri s-au bătut destul! Au şi ei dreptul la o recompensă!

Apoi continuă numai pentru sine: „Eh, la urma urmei, războiul s-a terminat! Mare lucru dacă vor scăpa cu fuga câteva nave duşmane! Ne rămâne în schimb Constantinopolele! Un oraş care preţuieşte mai mult decât toate corăbiile din lume!”...

Zaganos-Paşa, înconjurat de ofiţerii săi de stat-major, inspecta teatrul operaţiilor militare - de curând încheiate - din sectorul afectat trupelor sale. La un pas în urma vizirului armatei, mergea posomorât - între doi soldaţi, care-l păzeau - generalul bizantin Veilas, capturat de turci în ultima fază a bătăliei.

Ajunseseră pe platforma unui zid foarte lat, care făcea legătura între fortificaţiile dinspre uscat şi cele dinspre Cornul de Aur. Zaganos ocolea cadavrele creştinilor căzuţi în luptă. Prizonieri romei, escortaţi de soldaţi turci, începuseră să ridice leşurile şi să le care spre gropile comune pe care alţi captivi le săpau dincolo de centura zidurilor.

– Cioclii vor avea ceva de lucru! rosti vizirul armatei, uitându-se gânditor la grămezile de trupuri neînsufleţite, ale căror chipuri păstrau pecetea încrâncenării din ultimele lor clipe. Cine a luptat în sectorul acesta, generale Veilas?

– Căpitanul Ioan şi voluntarii români.

– Va trebui să-l obligăm pe Voievodul Vladislav al Valahiei