să ne plătească despăgubiri pentru distrugerile săvârşite de aceşti voluntari, zise Zaganos. Osman! se adresă el unui ofiţer de stat-major. Printre prizonierii voştri se numără şi români de-ai lui Vladislav?

– După câte ştiu, voluntarii comandaţi de căpitanul Ioan au pierit până la ultimul, spuse generalul Veilas. S-au luptat eroic, binemeritând elogiile împăratului Constantinos.

– Locul lor ar fi fost sub drapelele noastre! declară iritat vizirul armatei. În timp de război, popoarele tributare au obligaţia să trimită trupe în sprijinul suzeranului lor. Vladislav a uitat acest lucru. Vom avea grijă să i-o reamintim! adăugă cu ton de ameninţare.

Un ofiţer de spahii i se înfăţişă, raportându-i că, în sectorul Horaia, un detaşament de catalani - uşor de recunoscut după uniformele lor - constituiseră un cuib de rezistenţă care nu putea fi lichidat.

Zaganos se congestionă la faţă.

– Cum se poate? întreg frontul creştin s-a prăbuşit, unităţile militare de elită ale duşmanului au fost nimicite, iar voi nu sunteţi în stare să veniţi de hac unei cete de catalani? Ce va spune Înălţimea-sa Padişahul când va auzi că spahiii mei sunt nişte nevolnici? Dacă nu-i puteţi extermina singuri pe catalani, cereţi ajutorul başibuzucilor! Sper că nu veţi aştepta să implor sprijinul ienicerilor sau al regimentelor de gardă! Cel mai târziu în două ceasuri să-mi raportaţi că aţi lichidat cuibul de rezistenţă! Dute!

Îl cuprinsese turbarea. Acum, când combatanţii turci victorioşi invadaseră oraşul în goană după pradă, va fi aproape imposibil să adune trupe pe care să le trimită în luptă împotriva catalanilor. Nu! Nu trebuia să se mai facă vâlvă în jurul acestor ghiauri! Duşmanii săi vor profita de ocazie spre a-i întuneca reputaţia, asemuindu-l cu Balthoglu.

– Aşteaptă! strigă după ofiţerul care pornise în fugă.

Acesta se înapoie, surprins şi speriat.

– Ordonaţi, Luminăţia-voastră!

– Făgăduiţi catalanilor că le garantaţi viaţa şi bunurile dacă acceptă să se retragă şi să predea fără luptă poziţiile de pe Horaia! Vreau ca luptele să înceteze cât mai grabnic! Să-mi aduci de veste că totul s-a terminat!...

O procesiune de femei de toate vârstele, la care se adăugau câţiva bătrâni şi o mulţime de copii, se îndrepta spre biserica Bunei-Vestiri, purtând lumânări aprinse şi cântând în cor un imn în cinstea Sfintei Fecioare. În fruntea cortegiului umbla un călugăr care asigurase pe toţi cei ce-l urmau că se aflau sub protecţia divină şi că deci nimic nu li se putea întâmpla.

Procesiunea străbătea tocmai Forum-ul Amastrianorum, când de pe o stradă ce cobora dinspre ziduri irupseră primele bande de turci. Răcnind, învârtejindu-şi iataganele şi hangerele, se năpustiră asupra victimelor nevinovate, care îngenuncheară gemând. Totul se sfârşi în câteva minute. Triumfători, osmanlâii îşi continuară drumul, lăsând în urmă o hecatombă macabră...

Când auzi că islamicii au pătruns în oraş, neguţătorul de mătăsuri Clikor Avakumian şi toţi ai lui încuiară uşile, traseră obloanele şi le ferecară, iar după ce aprinseră multe lumânări în faţa icoanei Sfântului Georgios, protectorul familiei şi al casei, căzură în genunchi, înălţându-i rugi.

– Doamne, murmură Clikor, izbindu-se cu pumnii în piept, străbunii mei au fugit din Armenia urgisită de turci spre a-şi găsi un liman în Bizanţul creştin! Şi eu am crezut că aici, la adăpostul zidurilor constantinopolitane, voi putea trăi cu ai mei în linişte şi pace! Ţi-am slăvit numele, Doamne, iar tu ne-ai lăsat pradă păgânilor!

Ridică privirile spre uşa care dădea în stradă. Se auzeau dintr-acolo ţipete şi ropot dezordonat de paşi. Şi nevastă-sa şi copiii încetaseră să se mai roage. Părea că toată fiinţa lor se concentrase în auzul care înregistra cu încordare cumplitele zgomote de afară.

Apoi le ajunse la ureche alt tropot de paşi, mai apăsat, mai puternic, întovărăşit de răcnete furioase şi de înjurături rostite în turceşte. În uşă răsunară lovituri.

– Su cantayi! Su cantayi!

Clikor Avakumian se ridică în picioare.

– Ce facem? Deschidem? întrebă nevastă-sa.

– Nu! Nu deschidem! Poate se duc mai departe! Uşa începu să se zguduie.

– Doamne, ai milă de noi! şopti Clikor. Desfiguraţi de groază, copiii se uitau la uşa care se mai cutremură o dată, apoi se prăvăli, scoasă din ţâţâni. Osmanlâii năvăliră în casă. Clikor căzu cel dintâi, cu capul zdrobit de o ghioagă...

Vlad Dracula, Toma armaşul şi cei trei flăcăi români care-i slujeau se îmbrăcaseră în veşmintele smulse de pe nişte başibuzuci ucişi de ei şi se amestecară printre torentele de turci slobozite asupra oraşului.

– Ieşim noi, Toma, şi din impasul ăsta! îi vorbi în surdină fostul Voievod al Ţării Româneşti. O să ne mai învârtim pe aici, agitându-ne din când în când iataganele, ca să nu ne deosebim prea mult de lupii ăştia cu turbane, iar după ce se va lăsa noaptea, ieşim din Constantinopole. Porţile cele mari n-au să fie bine păzite. Turcii au treburi mai profitabile de făcut decât să stea de strajă.

Toma se uita încrâncenat de mânie la osmanlâii care dădeau buzna prin case, jefuiau, fugăreau femei, puneau în lanţuri pe bărbaţii valizi, spintecau cu iataganele pe copiii nevârstnici şi pe bătrânii socotiţi inutili.

– Mi se răscoleşte sângele în vine când văd atâta ticăloşie! scrâşni armaşul.

Vlad Dracula clătină din cap în semn de încuviinţare.

– Dacă aş fi fost vreodată ispitit să ajung la un compromis cu turcii, masacrele la care mi-a fost dat să asist aici m-au făcut să-mi dau seama că o înţelegere cu ei este nu numai imposibilă, ci şi împotriva firii. Crezi că mişeliile lor nu mă revoltă şi pe mine? Dar în clipa de faţă mâinile noastre sunt legate. Ce putem face noi, câţiva oameni, împotriva hoardelor acestora de turci fanatizaţi? Îi voi răzbuna pe martirii de aici după ce mă voi urca iarăşi pe tronul străbunilor mei. Şi asta se va întâmpla foarte curând, fiindcă eu sunt plămădit din aluatul acelor luptători care nu cedează pentru nimic în lume! Turcii înşişi îmi vor da prilejul să-i lovesc, pentru că vor veni cu oşti peste noi. Vor veni spre a ne pedepsi fiindcă am cutezat să participăm cu voluntari la apărarea Constantinopolelui. Vor veni însetaţi de glorie şi de cuceriri, pentru că au în sânge războiul, cotropirile, împilările... Plecăm de aici înfrânţi. Dar lupta noastră împotriva păgânilor nu s-a terminat! Abia începe!

Vlad Dracula şi oamenii