Iakumi Paraskevos, leprosul, rătăcea pe străzi în căutarea hranei, când coloanele militarilor turci începură să se răsfire prin cartierele alipite centurii de fortificaţii. Cunoştea, din dezlânatele lui convorbiri cu Aleksandros, pe care-l mai întâlnise de câteva ori în cursul ieşirilor clandestine ale acestuia din leprozerie, amănunte asupra tragediei asediului. Suferinţele populaţiei constantinopolitane, cu care nu avusese nici un contact, nu-l impresionaseră prea mult. De Aleksandros - bolnav ca şi el - se simţea însă legat, fiindcă acesta era singurul om care-i dăduse o mână de ajutor. De câteva zile nu-şi mai văzuse prietenul. Absenţa-i inexplicabilă îl durea sufleteşte.

În ultima vreme Iakumi începuse să-şi procure singur hrană. Meşterea nişte curse rudimentare, le plasa prin locuri dosnice şi prindea şobolani. Şobolanii se împuţinaseră fiindcă îi mai vânau şi alţi oameni, dar Iakumi se întorcea rareori cu mâna goală din expediţiile-i nocturne. De câteva ori îl îndestulase şi pe Aleksandros cu friptură de şobolan.

Odată, prietenul său îi spusese că turcii au obiceiul să-i ucidă pe leproşi, spre a nu fi nevoiţi să le poarte de grijă. Acum, în vreme ce umbla pe străzile luminate vag de zorile viorii, Iakumi se gândea cu groază la masacrul pe care-l vor dezlănţui osmanlâii după ce vor ajunge la leprozerie. Îl şi vedea cu ochii minţii pe Aleksandros ciopârţit de başibuzuci. „Nu! Aleksandros, singurul meu prieten, nu trebuie să moară!” îşi zise.

Luă hotărârea să-l scape. Ştia unde se afla leprozeria, căci răposatul lui tată fusese gardian peste leproşi. Deşi îl cuprindea groaza numai când se gândea la clădirile acelea cenuşii, respingătoare, înconjurate de ziduri înalte cu creste acoperite de o perie de ţepi metalici, se înarmă cu o rangă de fier ruginit găsită lângă o grămadă de gunoi şi porni într-acolo. Ştia că în timpul nopţii numai doi sau trei gardieni făceau de pază la leprozerie. De obicei dormeau. Putea trece pe lângă ei fără să-i trezească. Era conştient că înfrunta riscul de a fi descoperit, prins şi închis laolaltă cu ceilalţi leproşi. Îl fanatiza însă devotamentul faţă de Aleksandros.

Mergând şontâcăit, ajunse la zidurile înconjurătoare ale leprozeriei. Îl apucă deodată o spaimă nebună. Fu ispitit să facă drumul întors, dar larma făcută de turcii care inundaseră străzile din vecinătate îl determină să-şi îndeplinească mai departe planul. Palpitând de emoţie, se opri în dreptul porţii celei mari. Spre mirarea lui, o găsi deschisă. Precaut, băgă capul înăuntru. Curtea interioară, cu clădirile rezervate administraţiei şi paznicilor, era goală. Ce se întâmplase? Fugiseră toţi gardienii?

Cerul începuse să se lumineze bine de ziuă. Răcnetele osmanlâilor se apropiau. Iakumi îşi zise că trebuia să se grăbească dacă voia să-l scape de moarte pe Aleksandros. Zidurile marelui ţarc în care erau izolaţi leproşii constituiau un fel de cerc înlăuntrul zidurilor exterioare, flancate de turnuri de veghe, ca şi temniţele. Porţile ţarcului erau însă închise pe din afară, cu drugi de fier. Paznicii, în fuga lor, îi uitaseră pe leproşi încuiaţi în ţarc, raţionă Iakumi. Sau poate că o făcuseră dinadins!

Încercă să ridice drugii, dar cioturile mâinilor abia îl puteau sluji.

– Aleksandros! strigă. Aleksandros, vin turcii, Aleksandros! Eu sunt! Iakumi! Vreau să vă dau drumul!

Dinlăuntrul ţarcului se ridică deodată un vaier ţâşnit din sute de piepturi. Iakumi îşi încorda din nou puterile, străduindu-se să desprindă barele de fier din lăcaşurile lor.

– Aleksandros! strigă, izbucnind în plâns.

Drugii cu muchii ascuţite îi tăiau carnea mâinilor acoperite cu solzi cenuşii ca de reptilă.

– Aleksandros!

Încă o sforţare, şi primul drug cedă. Cu un strigăt de triumf, Iakumi atacă şi al doilea drug. Pe acesta îl urni mai uşor. Poarta grea se deschise, trasă de Iakumi, dar şi împinsă de corpurile leproşilor dinăuntru.

– Aleksandros! strigă Iakumi în culmea bucuriei. Canaturile înalte, date cu putere la o parte, îl izbiră în plin, doborându-l. Zeci de picioare înfăşurate în cârpe şi în tot felul de încălţări diforme trecură peste el într-un iureş de turmă zănatecă, zdrobindu-i obrajii roşi de boală, braţele subţiate, coşul pieptului, transformându-l într-o masă de carne amestecată cu sânge şi cu ţărână...

Acakios, călugărul de pe muntele Athos, pripăşit în Constantinopolele muribund, stătea îngenuncheat în faţa unui iconostas înconjurat de lumânări aprinse şi se ruga, plin de umilinţă. Deasupra lui îşi desfăşurau semeţ podoabele de mozaic cupolele luminate feeric ale bisericii Sfânta Sophia. Mulţimea de credincioşi, prosternaţi pe pardoseala de marmoră, îşi plângeau nenorocirea, vărsând lacrimi amare şi bolborosind rugi incoerente. Preoţii, înveşmântaţi în odăjdii strălucitoare, oficiau cu exaltare serviciul religios. Corul, alcătuit din sute de glasuri, ridica un imn de slavă Sfintei Fecioare. Atmosfera era de o solemnitate tragică.

Un bărbat cu părul vâlvoi şi îmbrăcămintea în dezordine intră în fugă printre oamenii prosternaţi în faţa dumnezeirii. Oprindu-se în mijlocul bisericii, urlă înspăimântat:

– Vai nouă! Turcii au înaintat adânc în oraş! Au trecut de Forum Tauri şi acum vin spre Sfânta Sophia! Deschide-ne, Doamne, porţile paradisului, căci viaţa noastră pe acest pământ se apropie de sfârşit!

Corul încetase să mai cânte. De pretutindeni izbucniră ţipete isterice, de groază. Un arhiereu gârbovit de ani, cu barbă ninsă şi cu chip venerabil de sfânt, ridică braţul şi, cu o voce nefiresc de puternică pentru vârsta lui, ceru să se facă linişte.

– Fraţi întru Domnul, nu lăsaţi frica să vă copleşească! Urgia păgânilor se va frânge neputincioasă faţă de trupul şi de sufletul vostru! În apărarea voastră, creştini drept-credincioşi, se va ridica Sfântul Arhanghel Mihail, cu cohortele lui de îngeri înarmaţi cu săbii de foc! Nu uitaţi vorbele inspirate ale Sfântului Pankratios: „Când păgânii vor cuceri oraşul şi vor pătrunde spre inima lui, nu vor putea trece de Coloana lui Constantinos, căci Sfântul Mihail va coborî din ceruri şi-i va nimici aşa cum a nimicit pe balaurul necredinţei! Pe duşmanii Crucii care vor supravieţui măcelului îi va izgoni până în Persia cea îndepărtată! Aici, în Sfânta Sophia, nu va călca în vecii vecilor picior de turc”! Să cânte corul şi să bată clopotele, slăvind numele Domnului! Iar voi rugaţi-vă, căci în rugăciuni veţi găsi izbăvirea! Şi acum să se închidă uşile sfintei biserici!

În vreme ce glasurile armonios împletite îşi reluară imnul, însoţite de dangătele vibrante, puternice, ale