Cuvioşii prelaţi porniră iarăşi să oficieze slujba. Acakios asculta cutremurat de emoţie sonorităţile minunate ale corului. Se întreba, plin de uimire, cum de reuşeau coriştii să cânte? O salivaţie atât de puternică îi năpădise gura, încât n-ar fi fost în stare să scoată nici un sunet!

În porţile metalice răbufniră deodată bubuituri asurzitoare. Femeile din biserică începură să urle. Împinse cu violenţă din afară, canaturile se deschiseră, izbindu-se de perete. Un puhoi de turci cu hainele îmbibate de sânge irupseră în vastul lăcaş al lui Dumnezeu. Puţinii romei care încercară să le ţină piept fură măcelăriţi pe loc. Apoi osmanlâii trecură prin tăişul săbiei pe bătrâni, preoţi şi laici, de-a valma. Femeilor tinere şi copilandrilor li se cruţă viaţa, dar acolo, sub privirile sfinţilor imortalizaţi în mozaicuri şi în faţa catapetesme! luminate de mii şi mii de lumânări, fură despuiaţi şi pângăriţi fără deosebire. Alţi islamici dăduseră buzna în altar. În apriga lor lăcomie se băteau între ei pentru odoarele sfinte, smulgeau cu unghiile şi cu cuţitele nestemate de pe icoane şi aurul de pe pereţi, profanau raclele cu moaşte, sfărâmau crucile, urinau în potire, îmbrăcau odăjdiile preoţilor şi-i maimuţăreau, hohotind de râs.

Atât de înspăimântat fu Acakios de această infernală dezlănţuire, încât, în ciuda corpolenţei lui, găsi mijlocul să se strecoare neobservat între spătarele înalte, bogat sculptate, ale unor strane şi peretele dinapoia lor. Stătea acolo nemişcat, şi din când în când se uita prin crăpătura unui spătar. Văzu de acolo femei, copii şi tineri, aproape goi, legaţi de mâini cu frânghii şi împinşi spre ieşire de cei care-i înrobiseră. Acakios nu mai putea deosebi pe femeile nobile de slujnice, pe feciorii arhonţilor de fiii celor sărăntoci, pe oamenii cinstiţi de derbedeii şi vagabonzii oraşului, pe prostituate de prea-cucernicele călugăriţe. Copleşit de durere, plângea încet, închizând ochii spre a nu mai fi martor la împerecherile scârbavnice şi acoperindu-şi urechile spre a nu mai auzi ţipetele victimelor şi răcnetele excitate ale călăilor...

Soarele răsări asupra oraşului, revărsându-şi ploaia de raze aurii peste casele care ardeau, peste prăvăliile şi depozitele golite de mărfuri, peste palatele prădate şi devastate, peste bisericile profanate, peste pieţele şi străzile acoperite de cadavre, peste coloanele de creştini înrobiţi duşi sub escortă de osmanlâii îmbătaţi de fericire, peste monumentele ciopârţite, peste statuile decapitate, peste leşurile fetelor violate la colţuri de stradă, peste preoţii şi călugării târâţi de plete şi de bărbi în râsetele batjocoritoare ale turcilor, peste băltoacele de sânge din care lingea timid câte un câine scăpat din marele prăpăd, peste hoiturile intrate în putrefacţie pe care le sfâşiau şobolanii şi corbii...

Înlăuntrul oraşului, cioclii şi groparii nu-şi vedeau de îndeletnicirile lor obişnuite. Profesioniştii romei se ascundeau pentru a nu fi luaţi robi, iar profesioniştii turci aveau treburi mai bune de făcut. Aşa că morţii zăceau pretutindeni, fără să se ocupe cineva de ei...

Osmanlâii care pătrunseră într-un aspectuos palat din apropierea Acropolei rămaseră dezamăgiţi când, în locul giuvaerurilor, al aurului, al covoarelor şi al altor bogăţii la care se aşteptaseră, găsiră numai încăperi cu rafturi peste rafturi, încărcate cu manuscrise şi cărţi. Fură atât de supăraţi, încât, spre a se mai răcori, smulseră volumele şi documentele din locurile lor şi, după ce le rupseră, le dădură foc. Unii, mai pricepuţi, sau poate mai prevăzători, gândindu-se că mai târziu ar putea obţine preţuri bune, aleseră manuscrisele cu chenare frumos colorate, tomurile cu îmbrăcăminte aurită, precum şi desenele cu flori. Pe cele care înfăţişau chipuri omeneşti le nimiciră, fiindcă aşa dictau preceptele lor religioase. Părăsiră apoi palatul, întrebându-se cu îndoială dacă nu se înşelaseră totuşi, încărcându-se cu o pradă lipsită de valoare...

Marea bibliotecă de pe Artopolia avu o soartă şi mai tristă. Dervişii care se văzură în marea aceea de manuscrise şi de volume de toate dimensiunile îşi ziseră că un mahomedan drept-credincios trebuie să studieze numai Koranul. Incendiară deci clădirea, spre a distruge, odată cu zidurile, şi zecile de mii de cărţi incompatibile cu învăţăturile Profetului. Flăcările se întinseră, mistuind întreg cartierul...

Marele eunuc negru Abdul Rahman, satrapul Haremului imperial, intrase în Constantinopole prin poarta Sfântul Roman, odată cu primele trupe turceşti, expunându-se cu nepăsare primejdiilor greu de înlăturat într-un oraş de curând cucerit, în care soldaţii învingători se dedau la cele mai violente excese. Hotărâse să facă personal această expediţie, deoarece fusese informat că prin Kerkoporta pătrunsese îndată după cele dintâi eşaloane de ieniceri însuşi Hussein Deviat, locţiitorul marelui eunuc alb, agă al Saraiului.

Între marele agă al Haremului şi marele agă al Saraiului dăinuia o mare rivalitate. Primul împrospăta rândurile odaliscelor sultanului, iar al doilea furniza băieţandri frumoşi, atât de dragi lui Mehmed al II-lea. Şi marele eunuc negru şi marele eunuc alb ştiau că prin intermediul unei favorite sau al unui favorit imperial pot influenţa indirect hotărârile padişahului. Abdul Rahman suferea însă în tăcere, fiindcă Haremul era neglijat de tânărul sultan, care nu-şi mai vizitase de câteva luni cadânele şi odaliscele. Sub înaintaşii lui Mehmed al II-lea, Haremul era centrul intrigilor. Favorurile şi dizgraţiile acolo erau uneltite. În timpul domniei răposatului sultan Murad Khan, părintele actualului suveran, marele agă al Haremului era un personaj cu puteri considerabile, exercitate însă din umbră.

După urcarea pe tron a lui Mehmed, Haremul intrase intr-o toropeală, într-o obscuritate din care nu părea să mai iasă. Marele eunuc negru lâncezea, prefirând amintiri din epoca lui de glorie. Acum sforile se trăgeau în Sarai, din sânul căruia noul padişah îşi recruta aproape în exclusivitate favoriţii. Marele agă al Saraiului îşi afirma supremaţia ocultă, obţinând de la Mehmed, prin mijlocirea pajilor intraţi în graţii, tot felul de avantaje şi privilegii pentru protejaţii lui politici.

Îndeobşte, după încheierea victorioasă a unui război, agenţi ai Haremului şi ai Saraiului cutreierau oraşele sau teritoriile cucerite, căutând fete şi băieţi pe gustul suveranului. Se respecta astfel o tradiţie care impunea suveranului să împărtăşească plăcerile şi bucuriile soldaţilor săi manifestate în neînfrânate orgii.

Abdul Rahman renunţase la serviciile agenţilor şi îşi asumase personal această delicată misiune, conştient fiind că numai prin descoperirea unei tinere fete capabile să-l cucerească