Marele agă al Saraiului era prea bătrân ca să se mai deplaseze personal, aşa că delegase această sarcină locţiitorului său, un tânăr ambiţios, care-i slujea cu zel interesele, fiindcă avea toate motivele să preia o poziţie solidă după moartea actualului său şef.

Abdul Rahman îşi dădea seama că într-o metropolă de dimensiunile Constantinopolelui nu-i va fi deloc uşor să depisteze pe cea mai frumoasă fată. Dar dificultăţile nu-l speriau. După ce intrase în oraş, îl străbătuse în lung şi în lat, făcându-şi cu greu loc printre grămezile de cadavre şi printre turmele de captivi creştini, cercetase case şi palate, pătrunsese prin biserici şi monastiri, răscolise şcolile şi azilurile. În drumul său, asistase la tot felul de excese săvârşite de soldaţii turci, dar trecuse netulburat mai departe. În tot acest timp luase cu arcanul - înfrângând adeseori prin forţă împotrivirea unor osmanlâi îndărătnici - câteva tinere fete extrem de frumoase.

Dar Abdul Rahman era nemulţumit, căci nu dăduse încă peste acea fiinţă perfectă după care umbla cu atâta râvnă.

Călăuzit de un instinct care-l slujise adeseori bine, se opri la un moment dat în dreptul monastirii cu uşi vraişte, din care răzbăteau până în stradă ţipete ascuţite, femeieşti, precum şi răcnetele şi hohotele de râs ale unor bărbaţi.

Urmat de ienicerii lui, intră în curtea monastirii. Priveliştea care-l întâmpină era banală prin repetarea ei. Văzu câteva femei goale - probabil călugăriţe - aruncate din mână în mână. Descălecă. Parcurse refectoare, săli de învăţătură, bucătării, dormitoare comune, celule, îşi aruncă privirile şi în biserica monastirii. Într-un ungher al unei curţi interioare, străjuită de coloane de piatră delicate, învăluite în perdele de trandafiri agăţători, zări o fată tânără, despuiată, care se zbătea în braţele unor başibuzuci. Liniile desăvârşite ale corpului ei îi stârniră numaidecât admiraţia. Vru să-i vadă şi chipul. Se apropie de osmanlâii care o trântiseră pe pardoseala de piatră şi începuseră să-şi lase în jos şalvarii. Când văzu faţa tinerei, înţelese că descoperise ceea ce căuta.

– Lăsaţi-o! ordonă başibuzucilor. Fata aceasta a intrat sub protecţia padişahului!

Soldaţii se opriră uluiţi. Cel mai vârstnic dintre ei, o huidumă cu un cap teşit, disproporţionat de mic faţă de masivitatea corpului, se întoarse spre Abdul Rahman şi, fără să-şi lege şalvarii, îl repezi batjocoritor:

– Tot e bine că nu vorbeşti în numele Profetului! Abdul Rahman scoase cu rapiditate un pumnal de la brâu şi-l înfipse în pieptul colosului, care se clătină, ridică pumnii convulsiv, apoi se prăbuşi. Marele eunuc negru nu săvârşise o crimă gratuită. Numai aşa se putea impune şi celorlalţi başibuzuci. În acelaşi timp, ienicerii lui îşi scoaseră iataganele. Osmanlâii, descumpăniţi de uciderea şefului lor, înţeleseră că o luptă împotriva ienicerilor - de cinci ori mai numeroşi - ar fi fost zadarnică.

– Călugăriţa aceasta este sclava sultanului! vorbi cu autoritate Abdul Rahman. Iar eu sunt marele eunuc negru!

Unul dintre başibuzuci spuse cu glas scăzut:

– Potrivit datinii, Luminate, fata este a noastră!

– Înălţimea-sa padişahul are dreptul să-şi aleagă jumătate din prada soldaţilor săi. Dar pentru că nu vreau să mă prevalez de acest drept, v-o plătesc!

Aruncă başibuzucilor o pungă plină cu aur. Convinşi de acest argument, aceştia începură să-şi împartă monetele.

– Cum te cheamă? se adresă Abdul Rahman fetei, care încerca, înspăimântată, să-şi ascundă cu mâinile goliciunea.

– Irina mă cheamă, şopti ea într-un suflu. Irina Kalamides. Sunt novice în această monastire.

Numele era cunoscut lui Abdul Rahman. Îşi smulse de pe umeri propria pelerină şi acoperi cu ea trupul înfrigurat al fetei.

– Eşti rudă cu senatorul Kalamides? o întrebă.

– Sunt fiica lui.

– Bun! zise Abdul Rahman. Ai să mergi cu mine! O înşfăcă de mijloc şi, ţinând-o sub braţ, ca pe un pachet, încălecă.

– Ne înapoiem la Marele Cartier Imperial! porunci ienicerilor.

Copitele calului său răsunară pe pardoseala de piatră a curţii, îndepărtându-se. Ienicerii, purtând fiecare pe oblânc câte o captivă, porniră la rândul lor pe urmele lui Abdul Rahman...

Pe calea Artopolia se scurgea o lungă coloană de creştini înrobiţi, sub supravegherea unor osmanlâi, care se văzuseră devenind peste noapte, din nişte simpli soldaţi, mari proprietari de sclavi. Turcii se uitau cu mulţumire şi mândrie la şirurile nesfârşite de romei intraţi în stăpânirea lor. Se aflau printre aceştia patricieni şi târgoveţi, meseriaşi şi învăţaţi, artişti şi foşti militari, vagabonzi şi prelaţi, femei nobile şi prostituate, fete şi băieţandri, poeţi şi măscărici. Pentru mulţi dintre ei, turcii sperau să obţină preţuri bune, fiindcă robii de neam mare, artiştii şi meseriaşii dibaci erau foarte căutaţi de arabii din Orientul Apropiat şi din nordul Africii.

Printre captivii aproape goi şi atât de osteniţi încât abia se mai ţineau pe picioare, se afla şi Diamandis, neguţătorul de covoare retras din afaceri. În timpul asediului, o bandă de hoţi îl jefuiseră în toiul nopţii de toată agoniseala. Atunci Diamandis plânsese cu hohote, socotind că o nenorocire mai mare nu s-ar mai putea abate asupra lui. Nu-şi închipuise că destinul îi va rezerva suferinţe şi mai cumplite, cum dealtfel se şi întâmplă după căderea oraşului în mâinile turcilor. Acum, în vreme ce stătea umăr la umăr cu atâţia creştini înrobiţi, se gândea că îşi pierduse şi ultimul bun: libertatea. Supărările îl făcuseră să slăbească. Pieile, obrajii, burta, guşa, golite de osânză, atârnau moi ca nişte cârpe. Aproape că se simţea umilit să umble despuiat printre atâţia bărbaţi voinici, arătoşi, sclavi ca şi el.

Coloana se opri pentru un scurt popas în Forumul lui Constantin. Diamandis era atât de istovit, încât nu mai găsea nici puterea să plângă. Din când în când pieptul îi era agitat de câte un suspin adânc. Lângă coloana din care făcea şi el parte se opri altă coloană de robi, care venise dinspre Makros Embolos. Printre aceştia, Diamandis recunoscu stupefiat într-un bătrân îmbrăcat în zdrenţe pe Alexios Lascaris, preşedintele Senatului. Dacă nu l-ar fi avut client, ar fi crezut că este victima unei halucinaţii. Ceva mai departe, între nişte femei despletite, desluşi pe Chrisanta Lucan, „frumoasa Chrisanta”, soţia fostului ministru al Marinei. Trupul ei sculptural era acoperit până la genunchi de resturile unei cămăşi ţărăneşti. Prin găurile pânzei i se vedeau sânii goi, superbi, dar