plini de vânătăi, şoldurile şi umerii zebraţi de zgârieturi. Era de înţeles după aceste urme prin ce încercări trecuse. Compania aceasta ilustră îl consolă oarecum.

Întâmplător, observă la mâna unui bărbat înlănţuit alături de preşedintele Senatului propriul său inel, care-i fusese furat în acea noapte de groază. Ridică privirile deasupra acelei mâini, de-a lungul braţului vânjos, a pieptului larg, a grumazului puternic, şi când ajunse la chipul acestuia, recunoscu pe tânărul brigand care-l jefuise. Şi Manolakis îl văzu. Ochii lui Diamandis exprimară o satisfacţie morbidă. Manolakis îi zâmbi plin de sfidare.

În acelaşi timp, un başibuzuc care-şi trecea în revistă robii remarcă inelul de la mâna lui Manolakis. Piatra sclipitoare, încrustată în veriga-i de aur, îl făcu să rânjească. Făcu semn lui Manolakis să întindă mâinile. Acesta se execută, fără să dea semne de teamă. Başibuzucul încercă să-i tragă inelul din deget, dar giuvaerul era atât de înţepenit, încât refuză să iasă. Nerăbdător, turcul scoase de la brâu un pumnal curbat şi, cu o mişcare scurtă, reteză degetul, cu inel cu tot. Manolakis se strâmbă de durere, în timp ce sângele ţâşni din rană. Involuntar, Diamandis scăpă un strigăt. Intrigaţi, doi spahii se apropiară de el. Fostul negustor închise gura cu un fel de hăpăit care făcu să-i clănţăne dinţii.

Cel mai vârstnic dintre cei doi spahii îl măsură cu privirile din cap până în picioare, apoi rosti cu dispreţ, în turceşte, adresându-se camaradului său:

– Ce te-ai mai încurcat şi cu bicisnicul ăsta? Nu vezi? Acuma cade din picioare!

– Am să iau ceva pe el! replică spahiul cel tânăr.

– Ai să plăteşti tu ca să scapi de jigodia asta! Jugăneşte-l, sau... fă-i vânt!

Spahiul cel tânăr se uită nehotărât la neguţător, îi cântări din ochi defectele şi conveni că prietenul său avea dreptate, îşi scoase cuţitul şi reteză frânghia care lega mâinile lui Diamandis.

– Hai! porunci negustorului într-o grecească stricată. Şterge-o până nu mă răzgândesc!

Îl lovi cu piciorul, trântindu-l pe caldarâm. Îngrozit, Diamandis îl privi de jos, fără a îndrăzni să se ridice.

– Fugi, prăpăditule! se răsti iarăşi spahiul, prefăcându-se că are de gând să se repeadă asupra lui.

Diamandis se puse pe picioare şi începu să alerge. Pieile îi săltau ca nişte aripi de liliac.

– Fugi, sperietoare! strigă încă o dată spahiul cel tânăr.

Îşi zise că săvârşise un act de mărinimie dăruind bătrânului viaţa. Adevărul este că ucisese atâţia creştini în zilele din urmă, încât se săturase de sânge...

La picioarele zidurilor fortificate ale portului Eleutherios, Yakub-Paşa, şeful serviciului secret, trecea gânditor în revistă un dublu rând de prizonieri turci şi creştini, capturaţi în zona apărată de prinţul Orkhan şi de partizanii lui. Sultanul îi dăduse ordine precise: „Să mi-l aduci pe Orkhan viu! Viu îl vreau! Viu, auzi? Ca să-l pedepsesc aşa cum se cuvine! Cu Orkhan vreau să dau un exemplu atât de cumplit, încât nici un turc, fie el chiar de neam imperial, să nu mai fie ispitit a-l imita!”

Nici Yakub şi nici agenţii săi nu-l cunoşteau pe Orkhan, care ieşea rareori în lume. Yakub ar fi pus rămăşag că prinţul otoman se afla printre prizonieri. Cucerirea acestei zone se făcuse atât de repede, încât era exclus ca proscrisul imperial să fi avut timp să fugă sau să se ascundă.

– Va să zică, nici unul dintre voi nu vrea să vorbească! se răsti la captivi, mai toţi îmbrăcaţi în straie creştine.

Erau acolo vreo sută de oameni. Tot ce mai rămăsese în viaţă după încheierea luptelor.

– Turcii să facă un pas înainte!

Doisprezece inşi se executară. Yakub zâmbi cu cruzime.

– Repet: turcii să facă un pas înainte! Nu uitaţi, e uşor să vă identific! Sunteţi cu toţii circumcişi! Pe cei care vor încerca să mă înşele îi voi trage în ţeapă!

Era un simplu bluf. Yakub ştia că nu numai turcii, dar şi toţi arabii, evreii, precum şi unii creştini din Armenia acceptau circumcizia. Speriaţi de ameninţările lui, încă trei indivizi făcură un pas înainte. Şeful serviciului secret se proţăpi în faţa frontului.

– Ei bine, dacă nu vreţi să-mi spuneţi de bunăvoie care dintre voi este prinţul Orkhan, am să vă trag pe toţi în ţeapă.

Un bătrân turc, cu barbă cenuşie şi buze cărnoase, vineţii, rosti posomorât:

– Prinţul Orkhan a murit în luptă.

– Unde e cadavrul lui? întrebă calm Yakub.

– L-am aruncat în mare.

– Minţi! tună şeful serviciului secret. Trageţi-l în ţeapă! ordonă oamenilor săi.

Bătrânul turc fu luat pe sus. Ceilalţi prizonieri nu se clintiră. Pe Yakub îl trecură fiori. Auzise cât îi erau de devotaţi lui Orkhan slujitorii şi militarii care-l urmaseră în exil. Acum căpătase confirmarea. Dacă Orkhan ar fi încercat să se folosească de partizanii săi spre a-l ucide pe sultanul Mehmed, desigur că n-ar fi întâmpinat refuzuri.

– Am să vă întreb pe fiecare dintre voi unde se află Orkhan! Cei care nu-mi vor da un răspuns satisfăcător vor fi executaţi.

Se apropie de primul turc şi îl privi în ochi, stăruitor, ca şi când ar fi vrut să-l hipnotizeze:

– Tu! Cum te cheamă?

– Hussein! primi răspunsul.

– Îl cunoşti pe Orkhan?

– Nu-l cunosc.

– Executaţi-l! zbieră Yakub.

Interogă apoi pe al doilea, pe al treilea şi pe al patrulea turc. Eşecurile se repetară. Îşi zise exasperat că turcii îl sfidau. Preferau moartea denunţării stăpânului lor. Îl năpădiră sudorile. Dacă nu-l va duce pe Orkhan - legat fedeleş - sultanului, putea să se socotească un om terminat. Ar fi fost absurd să-i execute pe toţi captivii. Poate că mulţi dintre ei nu-l cunoşteau realmente pe Orkhan. Nu prea ţinea seamă de scrupule, dar nici nu avea rost să ucidă cu sânge rece nişte nevinovaţi.

Pronunţă totuşi treisprezece condamnări la moarte fără să fi obţinut vreun rezultat. Era uluit. Nu-şi închipuise că va întâmpina o asemenea rezistenţă.

Oamenii care-şi aşteptau rândul la supliciu nu se uitau nici la cei oare se zvârcoleau înfipţi în ţeapă, nici la leşurile golite de sânge şi întinse pe ţărână. Stăteau cu privirile aţintite în pământul în care aveau să se întoarcă, ignorându-l pe Yakub şi pe călăii săi. Deodată unul dintre turcii lui Orkhan începu să tremure. Nu-şi mai putu stăpâni nervii. Căzu în genunchi şi, cuprinzându-şi capul între palme, strigă înspăimântat:

– Nu