– Dacă nu vrei să mori, vorbeşte! rosti implacabil. Turcul ezită câteva clipe, apoi întinse mâna spre un bătrân fără barbă, cu mustăţi alungite la colţurile gurii, îmbrăcat în haine greceşti. Bătrânul avea înfăţişarea unui neguţător armean, retras din afaceri.

– Acesta e prinţul Orkhan, suspină turcul, aruncându-se cu fruntea în ţărână.

Yakub se uită neîncrezător la bărbatul care dăduse atâta bătaie de cap sultanului Mehmed. Se aşteptase să întâlnească im personaj plin de mândrie, cu priviri de vultur. Prinţul se uita la el impasibil.

– Ridică-te! porunci şeful serviciului secret, întorcând faţa spre denunţător. Eşti liber! Iar pe Orkhan, trădătorul, luaţi-l şi duceţi-l la cartierul general al Înălţimii-sale Padişahul! ordonă escortei sale militare.

Fără să schiţeze un gest de împotrivire, ilustrul prizonier se îndepărtă, încadrat de soldaţi. Denunţătorul plângea convulsiv. Turcul din stânga îl scuipă scârbit. Yakub surprinse scena, dar se prefăcu a nu o fi observat.

– Turcii care au ridicat armele împotriva Sultanului lor vor fi judecaţi şi pedepsiţi, fiecare după vina sa!

Se îndreptă spre roibul său şi încălecă. Avea senzaţia că renăscuse. Un ofiţer din serviciul secret se apropie în goana calului.

– Luminate Stăpâne, cardinalul Isidor, capul răutăţilor, a fost capturat.

Yakub îşi netezi încântat barba.

– Iată o veste plăcută! exclamă Cum era deghizat cardinalul? întrebă bine dispus.

– Nu era deghizat, Luminate. Purta veşmintele lui de cleric.

Yakub clătină din cap, încolţit de îndoieli. Nu era de presupus că acest prinţ al Bisericii Catolice, pentru prinderea căruia padişahul pusese un mare premiu, să nu-şi fi luat nici o măsură spre a se salva. Ar fi fost firesc să se travestească, pentru a face să i se piardă urma. Yakub îşi zise că nu era momentul să despice firul în patru.

– Spânzuraţi-l! porunci.

În acest fel simplifica lucrurile.

– Am înţeles, Luminate!

Câteva clipe, Yakub urmări din ochi pe ofiţer, apoi dădu pinteni calului, pornind în trap întins spre cartierul general imperial...

În portul Prosforian, ultimele nave creştine se îndepărtau de chei. Încărcate peste măsură, se cufundaseră în mare până deasupra liniei de plutire.

– Civilii să coboare în cale, spre a nu stingheri manevrele echipajului! porunceau ofiţerii prin portavoce. Soldaţii să treacă la posturile de luptă! La apariţia navelor inamice se va trage fără somaţie!

Constantinopolitanii care nu izbutiseră să se îmbarce pe corăbii căutau cu înfrigurare luntri spre a trece în Galata. Bărbaţi, femei, copii alergau bezmetic, strigându-se, urlând, jeluindu-se. Mamele îşi abandonau odraslele, soţii îşi lăsau femeile în plata Domnului, tinerii îşi părăseau părinţii bătrâni, călugării şi preoţii îşi lepădau culioanele, crucile, metaniile, ca şi când acestea i-ar fi împiedicat să fugă. Se auzi un glas ascuţit:

– Turcii! Vin turcii!

Din piepturile mulţimii îmbulzite pe cheiuri izbucni un vaiet asurzitor. Refugiaţii îşi aruncară poverile şi se repeziră spre mare într-un iureş nebunesc. Săreau în apă chiar şi oameni care nu ştiau să înoate.

Şi în vreme ce portul Prosforian - ultimul teritoriu încă liber din Constantinopolele creştin - era ocupat de turci, catalanii din Horaia părăseau cu fruntea sus şi cu toate onorurile fortificaţiile, îndreptându-se spre o navă pusă la dispoziţie de Hamza-Paşa. Potrivit condiţiilor de capitulare, aveau îngăduinţa să-şi păstreze armele şi toate bunurile personale. În acest chip, ultimului punct de rezistenţă creştină i se pusese capăt.

Constantinopolele, în totalitatea lui, devenise un oraş turcesc...

* * *

În Galata, podesta-ul Angelo Lomellino era depăşit de evenimente. O mare agitaţie pusese stăpânire pe întreg cartierul. Înspăimântaţi de actele de violenţă săvârşite de osmanlâi în Constantinopole, numeroşi genovezi îşi făceau bagajele, hotărâţi să abandoneze definitiv Galata. Podesta-ul convocase în şedinţă extraordinară consiliul municipal, spre a pune în discuţie perspectiva alarmantă a depopulării coloniei.

– Trebuie să împiedicăm acest exod! În caz contrar, se va duce de râpă tot ce s-a construit până acum! Galata va cunoaşte o decădere ireversibilă! Pe de altă parte, această fugă în masă riscă să trezească mânia padişahului, care o va interpreta drept un act de duşmănie la adresa Imperiului Otoman. Şi nu e drept să se creeze un asemenea climat. Nu trebuie să uităm că autorităţile otomane ne-au oferit condiţii optime de convieţuire, precum şi libertatea de a face comerţ cu toate porturile turceşti.

Din stradă răzbătea până în sala de consiliu zgomotul căruţelor, al trăsurilor şi al animalelor de povară care transportau spre port avutul genovezilor intraţi în panică.

– Propun să închidem cu trupe portul şi să aplicăm amenzi cetăţenilor care vor mai încerca să părăsească Galata fără autorizaţia noastră, opină Achille Aldo, cunoscut pentru sentimentele sale filoturce. Aş merge până acolo încât aş confisca bunurile recalcitranţilor.

În culise se şoptea de multă vreme că Aldo ar fi primit subsidii de la turci. Consilierul Massimo Minchiante încercă să modereze severitatea antevorbitorului.

– Suntem în număr neîndestulător spre a lua hotărâri atât de grave. Nici jumătate dintre consilieri nu sunt prezenţi la şedinţă.

Minchiante era cu atât mai hotărât să împiedice votarea propunerii lui Aldo cu cât avea de gând să fugă din Galata cu întreaga lui familie.

Consilierii care asistau la dezbateri se foiau pe scaunele lor, făcându-şi mintal reproşuri fiindcă răspunseseră la convocarea podesta-ului. Nici unul dintre ei nu voia să-şi asume răspunderea unor hotărâri în aceste momente cruciale pentru existenţa coloniei. Majoritatea condamnau în forul lor lăuntric excesele săvârşite de osmanlâi în Constantinopole, dar nu îndrăzneau să-şi afirme în public opiniile, mai ales acum, când Imperiul Otoman devenise o forţă pe care genovezii din Galata trebuiau să o menajeze, spre a evita mari neplăceri.

Dacă nu s-ar fi temut de consecinţe, podesta-ul însuşi şi-ar fi depus mandatul şi s-ar fi retras din viaţa publică.

Achille Aldo trecu la fereastră.

– Priviţi! strigă iritat. Ai zice că locuitorii Galatei sunt cuprinşi de o nebunie colectivă. În portul nostru e tot atât de mare zarvă ca şi dincolo de Cornul de Aur. De ce? Se poate pretinde că la noi condiţiile sunt asemănătoare cu cele din Constantinopole? Ce pericole îi pândesc pe genovezii noştri?

Discuţia ameninţa să se eternizeze fără a se lua vreo hotărâre, când uşa se deschise şi un secretar al consiliului se strecură în sală emoţionat.

– Messer podesta, Zaganos-Paşa cere să fie primit de Excelenţa-voastră!

– Zaganos-Paşa? se bâlbâi