Vizirul armatei îşi făcu o intrare spectaculoasă, zăngănindu-şi armele şi pintenii. Salută plin de curtoazie pe Lomellino şi pe consilierii care i se ploconiră servil.

– Stăpânul meu, Prea înălţatul Sultan Mehmed Khan, a fost informat că numeroşi locuitori ai Galatei, instigaţi desigur de elemente duşmănoase Imperiului Otoman, s-au îmbarcat împreună cu familiile lor pe corăbii, pentru a se înapoia la Genova. De ce fac acest lucru? Se tem de noi? Jur pe capul sultanului că nu veţi avea nimic de suferit! Galata se va bucura şi mai departe de privilegiile ei! Tratatele încheiate de voi cu romeii vor fi confirmate de Sublima Poartă în condiţii şi mai bune pentru colonia voastră! Padişahul este prietenul vostru şi al Genovei! Renunţaţi la ideea de a fugi, spre a nu trezi mânia sultanului! Trimiteţi fără întârziere crainici şi înştiinţaţi populaţia asupra intenţiilor noastre paşnice!

Spre a stăvili exodul, Zaganos împleti făgăduielile de prietenie şi cu unele ameninţări abia deghizate. Înaintea acestei vizite avusese o lungă convorbire cu sultanul, care-şi exprimase temerea că fuga masivă a genovezilor din Galata va trezi duşmănia Republicii Genoveze.

– Nu avem nevoie astăzi de un vrăjmaş în plus! îi vorbise sultanul. Trebuie să ne consolidăm puterea, să ne refacem armata, şi abia după aceea să ne permitem luxul unui nou război, la care Europa - te asigur - nu va mai asista pasivă. Azi să ne arătăm concesivi cu genovezii, să le dăm tot ce cer. Mâine, la momentul ales de noi, le vom lua totul înapoi.

Consilierul Achille Aldo se grăbi să-şi spună cuvântul:

– Asigurările Luminăţiei-sale Zaganos-Paşa m-au convins. Să trimitem imediat crainici în oraş şi în port!

Şi podesta-ul căpătase curaj. Faţă de atitudinea conciliantă e turcilor, se impunea să manifeste un spirit de colaborare.

– Noi înşine vom merge în port spre a lămuri populaţia!

– Pentru a nu arunca nici o umbră asupra relaţiilor noastre atât de cordiale cu Imperiul Otoman, reluă Achille Aldo, mai propun ca toţi cetăţenii romei refugiaţi în Galata să fie înapoiaţi sultanului, stăpânul lor legitim!

Noua propunere căzu asupra consilierilor ca un duş rece.

„Aldo se pripeşte!” îşi zise Zaganos. „E atât de dornic să ia locul lui Lomellino, încât face gafe. Chestiunea refugiaţilor romei o rezolvăm noi singuri la timpul ei!”

* * *

Sultanul se uită îndelung la căpăţâna retezată a împăratului Constantinos, aşezată pe o basma desfăcută şi mânjită de sânge, întinsă de-a dreptul pe pământ. Alături de basma stătea în genunchi, plin de umilinţă, Omar arabul.

– De unde ştii că e capul basileului? întrebă Mehmed.

Omar scoase dintr-un buzunar al şalvarilor încălţările purpurii, cu vulturul bicefal brodat în aur, şi le puse lângă căpăţână. Sufletul sultanului se umplu de bucurie. Dovada făcută de arab era neîndoielnică. Bietele resturi ale aceluia care fusese autocratorul Imperiului Bizantin zăceau acum la picioarele sale.

– Meriţi o recompensă frumoasă, arabule! Omar răspunse cu modestie:

– Allah mi-a îngăduit mie, un arab păcătos, să-ţi aduc ţeasta duşmanului tău. Te văd mulţumit, înălţate Doamne! Se poate o recompensă mai mare?

– Cum te cheamă, omule?

– Omar, Înălţimea-ta.

– Te pricepi să mânuieşti armele? Văd că porţi veşminte de cioclu!

– Am fost căpetenie de oaste, Mărite Stăpâne. În deşerturile Arabiei m-am luptat cu bandele de briganzi. Dar am avut duşmani mulţi şi haini, care au încercat să-mi sape mormântul. Ca să scap de urgia lor, m-am refugiat în marele tău imperiu.

Sultanul îi zâmbi cu bunăvoinţă.

– Allah şi-a îndreptat iarăşi faţa către tine. De azi înainte te ridic la rangul de căpetenie de spahii! Acum eşti liber! Du-te şi îmbracă-ţi uniforma!

Ţinându-şi şira spinării încovoiată, arabul se îndepărtă mergând de-a-ndaratelea şi rostind cuvinte de binecuvântare.

Mehmed se întoarse spre vizirii şi generalii săi, care se ploconiră slugarnic. Cu ochii umeziţi de emoţie, rosti teatral:

– Bietul împărat Constantinos! Cât de fericit aş fi fost să-l scutesc de un sfârşit atât de tragic! Trebuie să recunoaştem, şi-a dat duhul vitejeşte, ca un adevărat suveran şi ca un erou! Prin moartea sa mi-a lăsat moştenire Bizanţul şi sceptrul purtat cu atâta glorie de împăraţii Romei şi ai Bizanţului!

Marele vizir Khalil asculta cu respect cuvintele padişahului. În sinea sa reflecta scârbit: „Cabotinule! Pe cine vrei să înşeli cu prefăcătoriile tale? Pe Constantinos l-ai jefuit de imperiu şi de viaţă! Acum plângi cu lacrimi de crocodil asupra capului său văduvit de trup! Ce mascaradă!”

Mehmed continuă cu solemnitate:

– Rămăşiţele pământeşti ale ultimului autocrat creştin al Bizanţului să fie înhumate cu toate onorurile! Îţi jur, Constantinos, că mă voi arăta demn de moştenirea lăsată de tine! În persoana mea se vor întruni, de-acum înainte, tradiţiile islamice, turceşti şi romane! Îmi voi folosi întreaga mea putere politică şi militară spre a le face respectate!

După o pauză scurtă, menită să sublinieze importanţa ultimelor sale angajamente, vorbi iarăşi demnitarilor:

– Să notificaţi tuturor împăraţilor, regilor, principilor domnitori şi căpeteniilor de republici urcarea mea pe tronul Bizanţului turcit!

Toţi cei de faţă ţinură seamă că padişahul nu se adresase direct lui Khalil, care, în calitatea lui de deţinător al portofoliului Afacerilor Externe, veghea asupra relaţiilor imperiului cu căpeteniile altor State. Deşi începuse să se familiarizeze cu gândul apropiatei sale dizgraţii, Khalil avu o strângere de inimă. Mehmed nu se mai ostenea nici să salveze aparenţele.

Padişahul adăugă, plin de trufie:

– Cucerind Constantinopolele, am smuls ultimul spin creştin înfipt în carnea lumii islamice. În viitorul apropiat voi face din Imperiul Otoman cea mai formidabilă putere militară din întreaga lume! Ca să realizez acest ţel, voi aplica înţeleapta şi luminoasa teorie politică islamică: „Dacă vrei să fii stăpân în ţara ta şi să te faci respectat şi dincolo de hotarele ei, trebuie să te sprijini pe o armată numeroasă şi puternică. Spre a-ţi crea o astfel de armată, este necesar să dispui de mari venituri, de mari bogăţii. O ţară bogată nu poate exista însă dacă locuitorii ei nu se bucură de prosperitate. Prosperitatea cetăţenilor este asigurată numai prin legi drepte, respectate în egala măsură de toţi cetăţenii, indiferent de rangul lor. Neglijarea oricăreia din aceste elemente va duce inevitabil la prăbuşirea statului... “

Şeful serviciului secret i se înfăţişă, făcându-şi loc printre demnitarii orânduiţi în jurul sultanului.

– Ce