– Înălţimea-ta, prinţul Orkhan a căzut în mâinile noastre. Aşa cum mi-ai poruncit, l-am arestat şi acum se află sub pază, aşteptând judecata Măriei-tale!

Ochii lui Mehmed scânteiară.

– Allah mi-a împlinit încă o dorinţă! Slăvit să-i fie numele! Mă întreb cum de l-a răbdat până acum pământul pe Orkhan, acest netrebnic care a dezonorat neamul lui Osman?... Selim, ordonă kadi-asher-ului, căpetenia supremă a Justiţiei să constituie neîntârziat un tribunal extraordinar, care să-l judece pe Orkhan pentru crimă de înaltă trădare! Din nefericire, pedeapsa cu moartea este prea uşoară pentru acest ticălos de neam imperial!

Kadi-asher-ul Selim se înclină.

– Mă voi grăbi să execut porunca Înălţimii-tale! Ştia ce aştepta sultanul din partea lui şi a celorlalţi magistraţi. Orkhan nu va fi judecat potrivit senatului - acel mănunchi de legi de esenţă divină, propovăduite de Mohamed Profetul. Prinţul trădător va fi supus legii sultanice, Kanun, sau, în ultimă instanţă, voinţei discreţionare a padişahului.

– Sugrumarea cu laţul este o pedeapsă prea nobilă! grăi sultanul. Supliciul descăpăţânării cu securea, hotărât de lege criminalilor de rând, să i se aplice şi lui Orkhan! Înainte de apusul soarelui să fie judecat şi executat!

„Ciudat tribunal şi ciudată judecată! cugetă Khalil. Aş pune rămăşag că şi în cazul meu hotărârea de condamnare va fi pronunţată înainte de a mi se deschide procesul. Poate că e mai bine aşa. Comedia se încheie mai repede!” Zâmbi spre a-şi masca freamătul buzelor. Afecta o impasibilitate totală, pentru a nu da duşmanilor săi satisfacţia de a-l vedea înfricoşat. Privirile lui Mehmed erau aţintite asupra marelui vizir.

– Ce zici, Khalil, există o crimă mai odioasă decât trădarea, decât pactizarea cu vrăjmaşii propriei tale ţări?

Marele vizir plecă respectuos fruntea.

– Mai bine să ai de-a face cu un leu feroce care te atacă din faţă decât cu un câine care se repede la tine perfid, pe la spate!

– La ce te referi, Khalil? întrebă sultanul rânjind.

– La cazul lui Orkhan, fireşte!

– Agerimea minţii tale nu s-a tocit încă, bătrânule! Sultanul îi zâmbi veninos. „Khalil, Khalil! reflectă.

Ştiu că fierbi în propria ta turpitudine! Dar te las să te frămânţi, să te chinuieşti, să-ţi aştepţi osânda! Ieri mă temeam de tine şi de profeţiile tale nefaste. Mă temeam de tine fiindcă aveai în spate o armată de partizani şi de musulmani habotnici, nemulţumiţi de îndrăznelile mele. Astăzi, după cucerirea Constantinopolelui, toată suflarea turcească este alături de mine. Chiar tu spuneai odinioară, Khalil: «învingătorii au întotdeauna dreptate!» Acum eu sunt învingătorul, şi tu, învinsul! Bănuieşti, Khalil, că zilele tale sunt numărate, nu-i aşa? Eşti prea inteligent, prea viclean, ca să nu simţi dincotro bate vântul. Mai ales că vânturile îţi sunt tare neprielnice!”

Sultanul îşi petrecu mâna peste gură, spre a-şi acoperi o schimă rea care i-ar fi putut trăda gândurile ascunse, întoarse privirile spre Karagea-Paşa.

– Mi-ai raportat, Karagea, capturarea câtorva căpetenii veneţiene. S-au mai adăugat de atunci şi alte personaje de seamă?

– În Constantinopole domneşte încă o mare dezordine, Măreţia-ta, aşa că n-am putut întocmi încă o listă a prizonierilor veneţieni de rang înalt. Mi s-a raportat însă capturarea bailului Girolamo Minotto şi a fiului său mai mare, Stefano, precum şi a lui Catarino Contarini şi a lui Rinaldo Foscari. Soldaţii noştri care i-au luat prizonieri vor pretinde sume mari pentru răscumpărarea lor.

În clipa aceea, sultanul văzu la pieptul unuia dintre ofiţerii tineri din suita sa o floare albastră.

– Sadri, vino încoace!

Ofiţerul i se înfăţişă, punând un genunchi în pământ.

– Ordonă, Mărite Stăpâne!

– Ofiţerii mei nu obişnuiesc a se împodobi cu flori. Asta e o deprindere femeiască.

– Înălţimea-ta, floarea aceasta este pradă de război. Am luat-o din grădina Blachernelor.

Mirarea se aşternu pe chipul sultanului.

– N-ai găsit în întreg palatul ceva mai de valoare?

– Obiectele de valoare nu mă interesează, Înălţimea-ta. Sunt soldat, iar soldatului nu-i trebuie decât un iatagan spre a se lupta cu duşmanii stăpânului său, Padişahul.

Mehmed îl privi curios, ca pe o vietate rarisimă.

– Zeci de mii de războinici turci se întrec să prade Constantinopolele, iar ofiţerul acesta se mulţumeşte cu o floare! Ştii ceva, Sadri, dă-mi mie floarea ta în schimbul rangului de agă!

Ofiţerul i se prosternă, desprinzându-şi de la butonieră tija plăpândă la capătul căreia se deschidea o corolă fină albastră. Sultanul o luă, o frecă între mâini şi îşi mirosi căuşul palmelor.

– Delicat parfum! Află, Sadri-Aga, că amândoi am făcut un schimb avantajos. Nu-i aşa?

Râse bine dispus, stârnind un cor de chicoteli pline de încântare printre personajele din suită. Reveni apoi la Karagea-Paşa.

– În douăzeci şi patru de ceasuri, Minotto şi toţi ceilalţi prizonieri veneţieni să fie executaţi! Fără excepţie!

Karagea-Paşa replică îngrijorat:

– Ne-aţi vorbit, Înălţimea-voastră, despre necesitatea evitării unui nou război în viitorul apropiat. Decapitarea bailului Girolamo Minotto şi a fiului său ar putea trezi mânia Serenissimei Republici. Se spune că flota militară veneţiană este în drum spre Constantinopole...

– Mă crezi inconsecvent, Karagea!

– Cum mi-aş permite, Prea Puternice Stăpâne!

– În cazul Veneţiei nu mă sperie un conflict, Karagea. Mă port bine cu genovezii şi îi persecut pe veneţieni pentru ca Senioria Serenissimei Republici să-şi închipuie că între noi şi Genova există un tratat secret, care sacrifică interesele Veneţiei. Nu trebuie decât o scânteie ca între Genova şi Veneţia să izbucnească din nou războiul. Zâzania dintre creştini ne avantajează enorm în clipa de faţă. Aşa că execută ordinul meu, fără a te preocupa de consecinţe. Acestea lasă-le pe seama mea!

Karagea-Paşa se ploconi, aparent convins de argumentele sultanului.

Mehmed se uită la soarele care se înălţa spre zenit, scăldând firea în aur.

– Eu am să mă odihnesc puţin. Noaptea asta mi-a dat ceva de furcă!

Dangătul clopotelor din Constantinopole se curmase. Din mijlocul oraşului se ridica un zumzet nedesluşit, o larmă vagă, peste care pânze uşoare de pâclă păreau să aştearnă surdina.

Sultanul mai aspiră o dată mireasma care-i îmbiba palmele, apoi intră în cort...

Abdul Rahman, marele eunuc negru, se uita critic la novicele care o îmbrăcau pe Irina Kalamides, sub supravegherea severei Kahia Kadin - superintendenta Haremului imperial. Potrivit uzanţelor, Abdul Rahman nu era îndrituit să asiste la toaleta tinerelor fete destinate desfătării sultanului, această sarcină revenind în exclusivitate superintendentei. Îndeobşte, între aceste două personaje nu