— Nimic. Nu a apărut nimeni.

Ryan scăpă un mârâit. Era greu să apreciezi cu siguranţă în cazul său, dar părea să fie destul de iritat.

— Intrăm, hotărî apoi.

Willard căscă ochii.

— În casă?

— În locuinţă.

Între timp Eliah înghiţise.

— Şefu', spuse el, asta este ilegal şi în Israel.

— Ştiu, mârâi Ryan. De aceea există o a unsprezecea poruncă. Moise doar a ţinut-o sub tăcere.

*

Biblioteca Americană, o construcţie deosebită din oţel şi sticlă şi mult beton, nu se putea încadra uşor din punct de vedere stilistic într-o anumită epocă. Grilaje albe lăcuite din oţel, care produceau un efect special, fiind fără îndoială totodată extrem de stabile, înconjurau terenul şi chiparoşi înalţi acopereau clădirea ca o perdea. Totuşi, nu era nici o problemă să intre acolo. Un paznic în uniformă albastră stătea la uşa de la intrare, dar nu cerea de la nici un vizitator vreo legitimaţie, ci se limita la a-i studia sever pe nou-veniţi.

Parterul era ocupat cu o cafenea extinsă, cu o garderobă, cu nişte cabine telefonice, cu rânduri lungi de dulapuri cu cheie şi numeroase mese de lectură. Mai existau încăperi rezervate administraţiei, cu accesul interzis vizitatorilor prin afişe formulate excesiv de clar. Sala de lectură se afla la etaj. Era o încăpere mare cu ferestre înalte, care la jumătatea înălţimii era încă odată subîmpărţită de o galerie lată. Ca în orice altă bibliotecă, domnea acea linişte stimulativă, care permitea oricui să se concentreze mult mai bine decât în locurile cuprinse de agitaţia cotidiană.

„Ca într-o biserică, se gândi Stephen, în timp ce se plimba de-a lungul rafturilor, doar mai confortabil.”

Acum, cărei teme ar trebui să i se dedice? Aceasta era întrebarea. Mersese adesea la întâmplare prin biblioteci şi trăsese ici-colo câte o carte afară şi se lăsase surprins să afle unde-l conduce întâmplarea.

Încercă aceasta, dar aici şi acum nu ajută la nimic. Nu, tema nu putea să se numească decât: Muntele Templului. Stephen se duse la catalogul care era ţinut venerabil în forma unor fişe uzate, aflate în interiorul unor sertare de lemn, şi căută Muntele Templului şi termenii înrudiţi.

Găsi o carte voluminoasă, legată în piele, care promitea să dezvăluie istoria Muntelui Templului într-un mod care epuiza exhaustiv această temă. În orice caz rămase doar cu promisiunea - o privire la cuprins lăsase impresia de temeinicie şi exhaustivitate, dar textul în sine, deşi prevăzut cu nenumărate desene, fotografii şi hărţi, se dovedi cam haotic şi neindicat pentru a obţine o vedere de ansamblu. Stephen citi totuşi pe ici, pe colo una sau alta din anecdotele interesante. Astfel existaseră, de exemplu, în acest secol două lovituri dramatice asupra construcţiilor musulmane de pe Muntele Templului. În anul 1969, un creştin australian bolnav psihic, pe nume Dennis Rohan, dăduse foc moscheii Al-Aqsa, aducându-i pagube majore. Câţiva ani mai târziu, fusese deconspirat în ultimul moment planul unor evrei naţionalişti, care avuseseră de gând să arunce în aer moscheile din faţa Domului Stâncii, pentru a elibera terenul pe care se construise cândva templul evreiesc şi să grăbească astfel venirea lui Mesia.

Stephen clătină din cap fără să vrea. Lumea părea să fie obsedată de această suprafaţă de 1,5 km2, stâncoasă şi nefolositoare.

Apoi, menţionat mai degrabă în trecere într-un capitol secundar, dădu peste un fapt interesant. Şantierul arheologic ce începea la sud de Muntele Tempului pe partea cealaltă a străzii principale se numea Oraşul lui David. Asta ştia. Ceea ce nu ştia însă - nici nu-l interesase până atunci - era de unde provenea acest nume. La începutul secolului, citi el, un membru al aripii franceze a familiei Rothschild cumpărase această bucată de pământ pentru a găsi adevăratul mormânt al regelui David. Nu a fost găsit niciodată. Sub ocupaţia britanică, întreaga zonă avusese statutul unui şantier arheologic, de aceea fusese interzisă orice activitate de construcţie. Atunci când devenise teritoriu iordanian, nu se mai respectase această interdicţie şi, neţinându-se cont de ruine şi morminte, se construise cu efervescenţă. Numai teritoriul care aparţinea familiei Rothschild fusese considerat proprietatea duşmanilor şi rămăsese neatins.

Din acest motiv Halil Saad găsise cisterna când îşi săpase pivniţa. Casa sa stătea pe ruinele unei alte case, care fusese construită în timpurile în care teritoriul aparţinuse Iordaniei. Halil Saad săpase doar mai adânc decât predecesorul său. Terenul făcea parte din una din cele mai vechi zone ale Ierusalimului. Dar despre un tunel nu era vorba nicăieri...

Piui în buzunarul hainei sale. Telefonul.

— Yehoshuah? răspunse el, puse cartea înapoi şi se puse în mişcare peste preşurile groase şi gri ce duceau spre ieşirea din sala de lectură.

Bibliotecara, care supraveghea din spatele unui pupitru, îl studie dezaprobator, chiar extrem de dezaprobator.

— Ce este?

Spre marea sa surprindere, nu era nici Yehoshuah şi nici Judith. Era o voce care vorbea engleză cu un accent dur şi pe care nu o recunoscu imediat.

— Domnule Foxx? Aici este Peter Eisenhardt. Aş vrea să vă întâlnesc. E posibil, ăăă, să am informaţii interesante pentru dumneavoastră.

*

Încuietoarea nu se opuse mai mult de douăzeci de secunde. Nu-i auzi nimeni şi nu-i văzu atunci când pătrunseră în locuinţa lui Yehoshuah Menez. Imediat după aceea uşa se închise din nou şi totul arăta ca şi înainte. Era o garsonieră cu duş, vestiar şi balcon. Şi totul arăta de parcă fuseseră deja spărgătorii înaintea lor.

— Ce porcărie, mormăi Ryan pentru el, când inspecta zona bucătăriei. Tânărul arheologul nu părea să dea doi bani pe detergenţii moderni, ci părea mai degrabă să se străduiască să-şi transforme obiectele de-a dreptul în fosile.

La robotul telefonic clipea o lumină verde. Ryan cunoştea modelul. Lumina însemna că erau înregistrate convorbiri pe care nu le ascultase nimeni. El apăsă butonul corespunzător.

Erau două apeluri. La primul din ele cineva închisese cu un fâsâit puternic. La cel de-al doilea telefon era o înregistrare într-o ebraică disperată a unei voci de femeie care îi era vag cunoscută lui Ryan. Desigur, mama lui Judith Menez cu care vorbise odată. Yehoshuah era doar fratele ei.

Dar conţinutul înregistrării nu-l interesa, ci mai mult data şi ora apelurilor, care erau afişate în timpul redării pe display-ul aparatului. În concluzie, Yehoshuah Menez nu mai fusese în locuinţa sa de duminică