*

— De unde aveţi numărul meu? întrebă Stephen mirat, în timp ce uşa sălii de lectură se închise silenţios în spatele său.

— Din fişierul cu adrese al laptopului dumneavoastră.

— Şi de ce vreţi să mă vedeţi?

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Cred că e important.

Lui Stephen tot nu-i venea a crede. Ce Dumnezeu ar fi vrut scriitorul de la el?

— Domnule Eisenhardt, ştiţi doar că domnul Kaun mă caută. Trebuie să plec de la premisa că telefonul dumneavoastră este o manevră prin care vrea să mă prindă.

Vorbea încet. O tânără, care lucra la cataloagele îndrumătoare, puse aici afară, îl privi iritată. Indiferent pentru ce căuta bibliografie, ea putea pesemne înţelege ce vorbea el la telefon.

— Vă rog, aveţi încredere, îl rugă Eisenhardt. Kaun nu ştie nimic de acest telefon. Acţionez din proprie iniţiativă.

— Kaun vă înregistrează probabil toate convorbirile, vă este clar aceasta?

— Nu sun din tabără. Sunt în Ierusalim într-o cabină telefonică publică şi creditul meu se apropie rapid de sfârşit. Vă rog să stabilim un loc de întâlnire. Unde doriţi.

Stephen se gândi intens. Dacă era adevărat ce spunea scriitorul, atunci exista şansa să afle ce anume avea Kaun de gând. În plus, trebuia să recunoască în sinea lui, era curios să afle din ce motiv începuse Eisenhardt să ţeasă intrigi împotriva angajatorului său.

— Bine atunci, spuse el. Unde sunteţi acum?

— Sunt în Biblioteca Americană, pătrunse vocea lui Eisenhardt din minuscula cameră de rezonanţă a difuzorului telefonului. În una din cabinele telefonice din holul de la intrare.

Stephen ar fi râs aproape cu voce tare. Devenea din ce în ce mai nebunesc!

— Aşteptaţi un moment, îl rugă el, apoi apăsă pe butonul „mute” astfel încât microfonul era blocat şi traversă repede cei câţiva paşi până la scară, de la care se putea vedea jos în sală. Într-adevăr, acolo era Eisenhardt în una dintre cabinele telefonice. Era preocupat să introducă fisă după fisă în telefonul flămând. Să suni pe mobil era aproape la fel de scump ca un apel pe fix în America.

Stephen se ascunse în spatele unei coloane de beton şi deblocă mobilul.

— Cum aţi ajuns acolo?

— Ryan m-a adus aici. Am spus că vreau să fac cercetări în literatură. Mă ia diseară din nou înapoi. Nu ştiu dacă numele vă spune ceva - Ryan este şeful securităţii...

— Ba da, îl întrerupse Stephen, numele îmi spune ceva.

— Ah, da, zise Eisenhardt jenat. În seara aceasta. Vă rog, ne putem întâlni? Indiferent unde, dar trebuie să stabilim repede.

„Un truc să-l facă pe celălalt să ia o hotărâre”, se gândi Stephen.

— Rămâneţi unde sunteţi, spuse el. O să vin la dumneavoastră.

— Bine. Eisenhardt păru uşurat. Asta este bineînţeles cel mai simplu. Şi ăăă, când?

— Într-o jumătate de oră.

— Bine. Mulţumesc. Eu... eu o să aştept pur şi simplu aici. Ştiţi unde se află biblioteca?

Stephen mustăci.

— Da, răspunse el. Cel puţin aproximativ.

— Bine, atunci ne vedem peste o jumătate de oră.

— Într-o jumătate de oră. Stephen apăsă butonul care închise convorbirea, băgă telefonul şi observă din ascunzătoarea sa ce făcea scriitorul. Bineînţeles, tânărul dorea doar să se convingă că nu avea de-a face cu o capcană. Dacă Eisenhardt s-ar fi îndepărtat de telefon şi ar fi încuviinţat cuiva cu o mişcare a capului sau dacă ar fi făcut un semn pozitiv - degetul mare în sus sau ceva asemănător -, atunci ar fi ştiut cu siguranţă că urmăritorii lui îl pândeau. Dar neamţul nu făcu nimic asemănător. Puse receptorul în furcă, îşi strânse restul monedelor remise de telefon şi le băgă în buzunar. Apoi rămase pe loc, privind timid în jur; părea cam pierdut.

Hmm. Într-adevăr ciudat. Aproape prea ciudat. Oare era chiar o întâmplare că scriitorul îl sunase de aici? Stephen se uită la ceas. O jumătate de oră avea timp să se gândească.

Se întoarse în sala de lectură, se duse în faţa unui geam şi pândi strada. Erau pe undeva parcate maşini în care stăteau bărbaţi fără să coboare? Stăteau siluete suspecte în colţuri greu de observat? Oricât se străduia, Stephen nu putea descoperi nimic care să-i confirme suspiciunile. Vedea o stradă intens circulată, pe care oricum parcarea era interzisă; oamenii veneau şi plecau, erau ori prea tineri, ori prea bătrâni sau prea feminini, pentru a face parte dintre oamenii lui Ryan; şi singurul care nu mergea spre un anume loc era un vânzător ambulant, care-şi plasase căruciorul cu fructe în faţa gardului din grilaj şi vindea portocale la trecători.

Stephen ascultă în sinea sa. Era acolo vreo voce care-l avertiza? Nu. Vreun sentiment neplăcut şi difuz în burta sa? Nici aici. Nu credea că aceasta era o capcană rafinată. Dacă Ryan ar fi ştiut că el se afla aici, atunci nu ar fi recurs la o asemenea manevră. Tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să-l aştepte afară, să-l ameninţe neobservat la ieşire cu un cuţit de vânătoare în coaste şi să-i ordone să vină cu el. Aşa de simplu ar fi fost asta şi nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă de scăpare.

Deci bine. Risc. Stephen părăsi sala de lectură şi coborî pe scara lată, de asemenea prevăzută cu un covor pufos. Eisenhardt stătea la peretele cu multe geamuri de lângă intrare, uitându-se afară, cu o agendă groasă, legată în piele, sub braţ, mâinile adânc îngropate în buzunare şi nu-l auzi venind.

— Domnule Eisenhardt? făcu Stephen, atrăgându-i scriitorului atenţia asupra sa, când ajunsese în spatele său.

Scriitorul se întoarse, cu ochii larg deschişi, ca şi cum ar simţi infarctul apropiindu-se.

— Domnule Foxx! Doamne Dumnezeule, ce m-aţi speriat! De unde veniţi aşa?

— Ca să fiu sincer, am fost tot timpul aici. Eram sus în sala de lectură când m-aţi sunat.

— Da? Scriitorul clipi iritat. Cu adevărat? Ce coincidenţă!

— Da.

Eisenhardt clătină din cap.

— Într-un roman nu ar avea ce căuta aşa o scenă, spuse el apoi şi zâmbi jenat. Dar viaţa îşi poate permite orice...

„Probabil că o persoană cu o asemenea meserie trebuia să vadă lucrurile aşa”, gândi Stephen.

— Voiaţi să vorbiţi cu mine. Despre ce este vorba?

— Da, deci... Nici nu ştiu cu ce să încep mai întâi...

— Poate să ne aşezăm într-un colţ liniştit? propuse Stephen şi arătă spre una din mesele goale care se afla deoparte şi promitea linişte imperturbabilă. Doriţi să beţi ceva?

— Un