Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, la taie cu cuţitu ca pe varză, le scobeşte acolo şi numaidecât le şi înghite. Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă şi nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.» Nina aia, o văz şi pe ea că vine lângă fi-tău Achim şi-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). Şi îl trăgea de gât să se aşeze la masă.”

Moromete se opri. Îşi aruncă privirea spre Paraschiv şi Nilă, o clipă, apoi se uită afară:

– Aia e! spuse el. Mai deştept ca voi.

– De ce mai deştept ca noi?! se umfla Paraschiv. Ce, n-are şi el voie să intre undeva şi să se aşeze la o masă?

Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere şi munciseră, trebuiau să aştepte să se vândă grâul; făcuseră aproape cinci sute de duble şi era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, Paraschiv şi Nilă, să fugă la Bucureşti fără să ia nimic. De obicei grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriş, preţul era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aştepte până după Sfânta Măria Mică şi să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă:

– Şi dacă avea pantofi şi cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin şi le-o fi luat. Că aşa e la Bucureşti, după ocazie.

– De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare. Am zis eu ceva?

– Nu, dar spui că Scămosu aşa şi pe dincolo! îl... pe mă-sa de Scămosu! Te iai după el?

Moromete se uită afară şi părea că se gândeşte acum la altceva.

– Cică odată, un om şi-a trimis băiatul la Bucureşti, spuse el. După un an vine cineva şi-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el.” „De ce?” „Mă, zice, înjura.” „Nu e nimic”, zice omul. După un an vine ăla iar: „E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin de sânge!” „Nu e nimic, zice omul, trece.” Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot.” „De ce?” „L-am văzut cum îl duceau legat, furase.” „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece şi asta.” În fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?”“ „Ba l-am văzut”, zice. „Ei?” „Mă, zice acum era bine! Ieşise din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri. Chefuia acolo cu ele, bea vin.” Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nu mai trece”.

Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subţire printre dinţi şi încheie:

– Aia e !

Se ridică apoi după prag şi ieşi afară. Ieşi întâi pe prispă, unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos şi nu se mai văzu. În tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete şi pe mamă. Niculae rămăsese în colţ, cu dumicatul uitat în gură. El nu înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse tăcerea şi întrebă prosteşte:

– Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco?

Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:

– Scoal’ în sus d-aici, să mătur, şi mai taci din gură!

Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag şi făcu loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi fraţi vitregi. În cele din urmă li se adresă şi lor, scurt, întunecat:

– Daţi-vă la o parte să mătur!

 

XIII

Moromete nu credea totuşi că era chiar aşa de rău, că într-un timp atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea. La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-şi cumpere haine, pantofi şi cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i câştige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de faţă când tăiase salcâmul? Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobişnuit de mare şi nu ştia Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?

Punându-şi aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-adevăr Achim nu ştia şi nu presupunea, altfel totul ar fi de neînţeles. Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei, toată povestea s-a încheiat.

„Fie!” gândi Moromete şi îl scoase pe Achim din socoteli... Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînţeles însă că Paraschiv şi Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenţii la grâu, adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-şi cumpere ei, să-şi ia numai ei de îmbrăcăminte.

Fonciirea şi banca aveau să fie plătite tot din grâu, şi anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv şi Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, şi după cât se poate înţelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă cu toţi banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv şi Nilă trebuie să aştepte ca Achim să se întoarcă.

Cu podul plin de grâu, Moromete simţea bine pământul sub picioare. Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru sămânţă, o sută şaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de vânzare.

De pildă(gândea Moromete):

Şi dacă:  300 x 60 = 18 000 lei!

300 x 50= 15 000 lei, era rău?!

Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?! Era exclus?

Anul trecut în octombrie, oborul din Costeşti dădea 70 de lei.

În orice