300 x 50 = 15 000. Admitem cazul cel mai rău!...

4 000 Aristide

5 000 banca (plus dobânda, n-are importanţă!)

2 000 fonciirea

Total  11 000

Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact cât aveau să primească şi Paraschiv şi Nilă când s-o întoarce Achim de la Bucureşti. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?” se întrebă Moromete într-o zi, aducându-şi aminte de el. Nu mai spun de mine şi de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat şi el anu ăsta, ar trebui să-i iau şi lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la şcoală! Auzi ce-i trece prin cap!”

– Vrei la şcoală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, şi Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă şi sări ars:

– Da, taicule!

Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu coatele pe genunchi. „Aşadar? Nu cumva?”... Îi trecu prin cap lui Niculae.

– Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială şi de unde să luăm noi bani?! Spune şi tu! mai adăugă Moromete.

– A!... făcu Niculae stins şi chipul lui se lungi şi se îngălbeni.

Dar îşi reveni curând. Tatăl său nu ştia pesemne de ideea renunţării lui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat. Dacă şi această din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învăţătorului şi a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte şi după ce oftă fără voia lui, îşi văzu de citit.

Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le încheiase în cap.

Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se aşeză lângă el.

– Ce citeşti tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.

– O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.

– O carte!? se miră Moromete.

– Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. În viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna...

– Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!

– Lasă-mă în pace!

– Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?

– Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat! M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea”, te răsteai la mine.

Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.

– Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi. Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.

De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită şi sări în capul oaselor.

– Tată! Popa şi dom’ învăţător! şopti el.

Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi învăţătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă şi rămase în picioare.

– Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine?

– Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită!

– Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte însoţit de învăţător.

Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau mâinile.

– Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata.

– Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat.

Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde se piti să poată auzi totul fără să fie văzut.

– Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.

– Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi de acolo, nu ţi-e ruşine?

Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ţinea pe musafiri în picioare lângă prispă. Învăţătorul se supără şi îl luă peste picior.

– De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am deranjat?

– Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! Poftiţi!

– Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învăţătorul cu acelaşi glas.

Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-l ascundea. Nici măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătâie înflorate şi le puse pe prispă, învăţătorul refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât şchioapa (altele nu aveau) şi învăţătorul se urcă pe prispă şi se aşeză pe el ţărăneşte. Preotul ceru şi el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale.

– Unde e băiatul? întrebă învăţătorul.

Niculae se înfăţişă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo tulburat, cu capul lui mare şi cu izmenele cu un crac mai lung şi cu