– Mai eşti bolnav? îl întrebă învăţătorul.

– Nu mai sunt.

– De ce ţii băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învăţătorul pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata ştii că de friguri poţi să mori? Sau unde dumneata eşti sănătos, puţin îţi mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învăţătorul, strâmbându-şi buzele şi clătinând din cap fără consideraţie, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să ştii că n-aş fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm niţel de vorbă cu tac-tău.

Niculae pieri după colţul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învăţătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înţelegi că ştie el lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut şi nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învăţător, dacă aşa stau lucrurile, văd şi eu că n-am nici o ieşire şi că trebuie să-l dau pe băiat la şcoală.” Şi Niculae era atât de convins că aşa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub dud şi să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.

El se înşela însă. Învăţătorul avea acea înfăţişare a cuiva care ştie că întreprinde ceva zadarnic; dacă ţinea totuşi să-i spună omului ce credea, o făcea în nădejdea că poate va fi totuşi înţeles şi atunci, cine ştie, spusele lui vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice ţăran o are, oricât ar fi de deştept, peste creierul lui.

Preotul însă era mai încrezător şi-i arăta lui Moromete mai multă consideraţie.

– De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat că Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie să-mi placă, nu-ţi mai place dumitale.

– Nu m-am lăsat deloc, sfinţia-ta, răspunse Moromete. Îi dau înainte!

– Atunci să te văd, ai să vii la întrunire?

– Care întrunire?

– Poimâne seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „Îl fac pe Moromete ajutor de primar”, spunea Aristide azi-dimineaţă.

Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu glumeşte. Nu glumea deloc.

– Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu Aristide! spuse Moromete enervat brusc.

Şi preotul începu să râdă:

– Păi ziceai că îi dai înainte!

– Îi dau eu, dar... spuse Moromete şi nu-şi termină gândul, se supără parcă şi mai rău şi-şi plecă fruntea. Sunt plin de datorii, părinte, continuă apoi după câteva clipe, ridicându-şi din nou fruntea. Am făcut şi eu câteva boabe de grâu şi mă gândesc cum să fac să-mi rămână şi mie să am de pâine.

– Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu, zise preotul, şi Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde ştie popa cât grâu a făcut el.

Îi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult şi că a venit după căpătat pentru biserică. Se ştia că părintele Provinceanu avea de gând să strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea şi el pentru biserica lui care era neterminată şi oamenii nu vroiau să dea pentru două biserici.

– Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas care dădea de înţeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă şi leturghii la biserică.

– Nu te speria, că nu ţi le ia nimeni, spuse învăţătorul ghicindu-i gândul. Uite de ce am venit, nea Ilie...

Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-şi facă foiţă pentru ţigare.

Învăţătorul vorbi timp de câteva minute şi spuse că nu se poate ca un băiat aşa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o şcoală superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viaţă întreagă şi va avea o viaţă întreagă. Nedându-l pe băiat mai departe la şcoală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi cât va trăi din pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat. Asta s-o ştie de la el, de la învăţător, care îl cunoaşte pe băiat de patru ani!

– Dă-ţi băiatul la şcoală, nea Ilie! porunci învăţătorul cu un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are fraţi, surori! Să-l ajute! Şi dacă îl dai la şcoală, n-o să mai aibă el nevoie de pământ, şi rămâne fraţilor şi surorilor partea lui de pământ. Şi dacă fraţii şi surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de pământ!

Învăţătorul se opri şi urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să vorbească preotul. El atrase atenţia că învăţătorul n-are nici un interes în chestia asta, dar îşi da seama că trebuie să-şi facă datoria şi să spună părinţilor care e soarta care îl aşteaptă pe băiat. După care preotul începu să dezvolte ideea învăţătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e bun de muncă şi că s-ar putea să moară dacă îl mai ţine aici.

Moromete tăcea mereu şi continuă să tacă şi după ce preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleşit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea ce spunea învăţătorul că este. Pe neaşteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!

Învăţătorul rupse tăcerea:

– Hai să mergem, părinte! şi Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci şi se ridică în picioare.

– Domnule învăţător, stai puţin... păi... problema asta... care şcoală şi cum să fac eu să...

– Te învăţ eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învăţătorul cu un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani şi te învăţ eu ce trebuia făcut. Bună seara!

Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă, văzuse zăpăceala tatălui ei şi cum rostise el cuvintele din care se înţelegea că învăţătorul şi preotul biruiseră şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi afară şi se întoarse repede cu soră-sa mai