mare. Moromete intră în odaie, îşi desfăcu braţele şi rămase aşa, nemişcat, în formă de cruce, cu înfăţişarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă şi îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.

– Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor şi ameninţărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreţi să-l ajutaţi, vând partea lui de pământ şi am terminat socoteala. Alegeţi, una din două.

În grădină, Niculae citea întins pe burtă şi era atât de absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai citească, îşi aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare şi, alergând în casă, nimeri tocmai la sfârşit, când surorile, tăcute şi întunecate la faţă, ieşeau să aprindă focul.

– Mamă!? strigă.

– Taci din gură! porunci mama cu blândeţe. Poartă-te bine cu tat-tău şi fetele...

 

XIV

Aşteptând vânzarea grâului, Paraschiv şi Nilă îngrăşau caii. Se duceau la câmp şi îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască ştiuleţii încă cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuşi când îl găsea pe fratele său dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale porumbului.

– Şi ce-o să facem, bă, noi la Bucureşti? îl întrebă el pe Paraschiv într-o zi, încreţindu-şi în sus, a nedumerire, fruntea lui lată şi groasă.

– Cum ce-o să facem? Îţi spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv mirat că Nilă nu înţelesese până acum ce aveau să facă ei la Bucureşti.

Întâi şi întâi se vor întâlni cu Achim şi vor împărţi banii pe care îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi aştepta de la Achim şi că nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu banii aceştia, continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion şi să închirieze o casă cu grajd la marginea Bucureştiului, cum văzuse el la manutanţa armatei când fusese militar. Ştia Nilă că având cai buni (aşa cum erau ai lor) şi având un camion, puteau să câştige la Bucureşti o grămadă de bani? Nu ştia! Ei, atunci să afle! Şi ştia Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la Piaţa Mare şi că având „transport propriu” puteau face comerţ cu cereale şi alimente?! Nu ştia. Ei, păi dacă nu ştia, atunci de ce vorbea?

– Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv supărat că Nilă uita acest lucru (în general Nilă uita mereu că Paraschiv nu era ca Nilă, să stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încreţită şi să nu înţeleagă nimic!). Prin mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaş şi de untdelemn şi de vite tăiate, eu mergeam în oraş şi achiziţionam, continuă Paraschiv să-i explice.

Stăteau pe mirişte, la umbra căruţei, şi coceau porumb. Nilă cu pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neştire şi asculta.

– Când venea majurul batalionului, poftim, dom’ majur, bonurile şi se uita majurul şi cântărea. Dar îmi ieşea? Păi sigur că îmi ieşea, fiindcă majurul, după ce făceam predarea, poftim, dom’ majur, trei sute de lei, patru sute de lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la scăzământ şi putea să vie el mama intendenţei, că socoteala ieşea aşa cum o făceam eu. Şi nu era numai scăzământul, pentru că, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face zece lei, dă-mi-o cu şapte lei, că dacă nu, iau de la altul. Îl convingeam? Păi sigur că nu-i convenea şi mi-o dădea cu şapte lei, dar pe bon cât puneam? Cât puneam, mă, Nilă?

– De unde să ştiu eu cât puneai? răspunse Nilă tot aşa, mestecând în neştire porumbul copt pe care îl mânca.

– Cum de unde să ştii? Păi dacă preţul aprobat de intendenţă era zece lei şi eu luam carnea cu şapte lei, cât puneam pe bon?

Nilă îşi închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care ţinea de ştiinţa de a fi magazioner, ştiinţă care dacă nu era învăţată, n-aveai cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, şi nicidecum că era vorba de hoţie, încât rămase cu faţa vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui său. Paraschiv însă crezu că el a înţeles şi dădu din cap cu reproş, adică să poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce priveşte priceperea lui Paraschiv în afaceri.

– Să mă văd eu la Bucureşti, că nu mi-e frică mie... mai spuse Paraschiv şi muşcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă apoi să-i explice amănunţit şi alte secrete ale comerţului.

Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm şi nici măcar de acceptare înţeleasă a planurilor pe care le făcea fratele său. El continua să nu înţeleagă ceva şi Paraschiv ştia care era acel ceva: în primul rând Nilă nu înţelegea pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor şi cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i tot explice că altfel nu se putea şi nu-i explică nici acum. În al doilea rând Nilă nu înţelegea pur şi simplu ce însemna din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să se mai întoarcă niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? Aici problema era ceva mai neclară şi Paraschiv spuse ce gândea el.

– După ce ne ridicăm case în Bucureşti, ne însurăm, bă, Nilă, şi atunci venim în sat colea cu nevestele: „Ne-am însurat, dă-ne partea noastră de pământ”, o să-i spunem tatii şi vindem pământul şi cu banii deschidem prăvălii.

– Vezi să nu-ţi dea tata pământ! mormăi în sfârşit Nilă, aruncând coceanul în foc.

– De ce să nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi dea pământ! zise Paraschiv ameninţător. Crezi că mai merge aşa?

Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, şi Paraschiv, posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din cotolanul copt pe