care îl ţinea în mână. La urma urmei, dacă Nilă nu înţelegea, treaba lui. Până la urmă, dacă o fi şi-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar şti că spune, ar încăleca chiar acum pe cai şi ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai şi fără bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost aproape cu neputinţă să încropească ceva în Bucureşti.

– Şi ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el aşteaptă să-i trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.

– Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. Treaba lui, să vândă din grâu şi să plătească.

– Şi fonciirea?

– Fonciirea?! Lasă să le ia ţoalele din casă, răspunse Paraschiv cu satisfacţie. Au făcut covoare din lâna oilor şi eu nici o pereche de ciorapi nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita şi Ilinca că eu sunt prost!

Seara se duseră pe la tuşa lor, care îi primi cu gura pungă de satisfacţie. Aflase ceva şi ştia dinainte că acest ceva când are să li-l spună nepoţilor, aceştia au să sară în sus.

– Veniţi încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, prostule, că eu când îţi spuneam ziceai că aşa şi pe dincolo. Auziţi voi? Vor să-l facă boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?

– Pe cine să facă boier?

– Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-l dea la şcoală! Şi l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu ştiţi nimic, degeaba staţi cu ei în casă.

– Fuşi d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care ştia că tatăl său nu dăduse nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe Niculae la şcoală. Cine ţi-a spus ţie că vrea să-l dea?

– A venit popa Petre şi cu un învăţător, acum o săptămână, la ei acasă! Mi-a spus mie Mariţa lui Udubeaşcă! Dar nu ştia nici ea de ce şi am aflat. S-a lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boţoghină, cu care e într-o clasă, şi aia a spus mă-sii şi mă-sa a spus ăsteia a lui Şutică, care are şi ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mario, zice asta a lui Şutică, de unde are bia, frate-tău Ilie, bani să-l dea pe Niculae la şcoală?”

– Fugi d-aci, ga Mario, s-a lăudat Niculae la fata aia, se îndoi Paraschiv mai departe.

– Aşa am zis şi eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc şi l-am întrebat, răspunse Guica triumfătoare. „Părinte, zic, am şi eu un nepot şi aş vrea să se ducă şi el la o şcoală, dar nu vrea alde ta-său.” „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu el, a spus că vrea.” Ei?! exclamă Guica vârându-şi fruntea sub feţele înţepenite ale nepoţilor. Aţi văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se ducă grâuşorul vostru?

– Vezi, bă?! exclamă şi Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său. Ei-he! exclamă apoi ameninţător şi se ridică de pe pat. Să prind eu pe cineva că dă vreun bob de grâu fără ştirea mea.

Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine să arate că ştiu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lase pe-ai lor cu podul plin de grâu!

– Lasă-l pe tat-tău să vândă, şi într-o noapte... puneţi mâna pe bani şi fugiţi. Tot eu să vă învăţ?! ■

 

XV

Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boţoghină stătea în mica ei bătătură şi trăgea pe războiul de ţesut nişte urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina şedea ca greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de ţesut.

– Aştezău! strigă cineva la poartă, adică „aşa să vă ajute Dumnezeu” şi Anghelina răspunse fără să se uite:

– Mulţumim dumitale!

– O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetiţa ţâşni de pe scară şi alergă cu toate puterile spre poartă.

Era o scrisoare de la Boţoghină.

Mama şi copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut sănătos şi în curând avea să se întoarcă acasă. Îi era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul şi cum s-au descurcat la arie cu ceata. Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori şi spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să şi vrei să te vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani şi iai la doctorii toată ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau şi zile când se întorcea pe-o parte şi pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare şi a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea şi ea să intre într-un spital şi să ia şi ea leafă? Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la şcoală şi că în privinţa cheltuielii nu e cine ştie ce. I-a dat o adresă la Bucureşti, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, şi să-i spună cum să facă.

Fetiţa citea şi chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că unde să se ducă ea aşa mică, dar Vatică îi ţinu parte, spunând că nu e aşa mică, e măgăreaţă mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane”.

– Treceţi la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!

De atâtea nopţi cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul. Sărăciseră, dar erau sănătoşi. Cumplit lucru să sărăceşti, era adevărat: să te uiţi că nu ai, să-ţi dai seama că nici nu poţi avea şi să fii silit să înduri fără nici o speranţă; dar ce-ar fi putut face?