— E o poveste cunoscută.

— Da, însă ceea ce pot să demonstrez acum este că cine i-a ghidat mâna lui Lesseps au fost financiarii evrei, printre care baronul Jacques de Reinach (baron cu titlu prussian!). La libre parole de mâine o să facă gălăgie mare.

Făcuse gălăgie, atrăgând în scandal jurnalişti, funcţionari guvernamentali, foşti miniştri. Reinach se sinucisese, câteva personaje importante intraseră la închisoare. Lesseps ieşise faţă curată odată cu prescrierea, Eiffel scăpase ca prin minune, Drumont triumfa în calitate de biciuitor al moravurilor, dar mai ales hrănea cu argumente concrete campania lui antievreiască.

Câteva bombe

Înainte de a-l aborda pe Drumont, se pare însă că Simonini fusese chemat în obişnuitul naos de la Notre-Dame de către Hebuterne.

— Căpitane Simonini, îi spusese el, acum câţiva ani te însărcinasem să-l împingi pe Taxil ăla într-o campanie antimasonică atât de circărească, încât să se întoarcă împotriva antimasonilor celor mai vulgari. Omul care în numele dumitale îmi garantase că afacerea avea să fie sub control era abatele Dalla Piccola, căruia îi încredinţasem bani, şi nu puţini. Dar acum mi se pare că Taxil exagerează. Şi fiindcă pe abate mi l-ai trimis dumneata, caută să faci presiuni asupra lui Taxil.

Aici Simonini îşi mărturiseşte lui însuşi că are un gol de memorie: i se pare că ştie că abatele Dalla Piccola trebuia să se ocupe de Taxil, dar nu-şi aminteşte să-i fi încredinţat vreo sarcină. Îşi aminteşte doar că-i spusese lui Hebuterne că avea să se ocupe de caz. Apoi îi spusese că pentru moment continua să fie interesat de evrei şi că tocmai se pregătea să ia legătura cu cercul lui Drumont. Rămăsese uluit cât de favorabil era Hebuterne faţă de grupul acela. Nu i se repetase oare, îl întrebase atunci Simonini, că guvernul nu voia să se amestece în campanii antiebraice?

— Lucrurile se schimbă, domnule căpitan — îi răspunsese Hebuterne. Vezi dumneata, până nu demult evreii erau nişte sărăntoci care locuiau într-un ghetou, cum încă se întâmplă şi azi în Rusia şi la Roma sau cum erau la noi marii bancheri. Evreii săraci împrumutau cu camătă sau practicau medicina, dar cine făcea avere finanţa curtea şi se îngrăşa pe seama datoriilor regelui, oferindu-i bani pentru războaiele sale. Astfel, stătea mereu de partea puterii şi nu se amesteca în politică. Şi fiind interesat de finanţe, nu se ocupa de industrie. Pe urmă s-a întâmplat ceva de care şi noi ne-am dat seama cu întârziere. După Revoluţie statele au avut nevoie de un volum de finanţări superior celui pe care-l puteau furniza evreii, iar evreul a pierdut treptat poziţia de monopol al creditului. Astfel, puţin câte puţin, şi ne dăm seama de asta abia acum, revoluţia dusese, cel puţin la noi, la egalitatea tuturor cetăţenilor. Şi, ca întotdeauna, în afară de sărmanii din ghetouri, evreii au devenit burghezie, nu doar marea burghezie a capitaliştilor, ci şi mica burghezie, cea a profesiilor, a aparatelor statului şi a armatei.

Ştiţi câţi ofiţeri evrei sunt în ziua de azi? Mai mulţi decât ai crede dumneata. Şi de-ar fi numai armata: evreii s-au strecurat treptat în lumea subversiunii anarhice şi comuniste. Dacă înainte snobii revoluţionari erau antisemiţi întrucât erau anticapitalişti, iar evreii erau la urma urmelor totdeauna aliaţi ai guvernului aflat în funcţie, astăzi e la modă să fii evreu de opoziţie. Şi ce altceva era acel Marx despre care vorbesc atâta revoluţionarii noştri? Un burghez fără bani, care trăia pe spinarea soţiei aristocrate. Şi nu putem uita, de exemplu, că tot învăţământul superior este în mâna lor, de la College până la Ecole de Hautes Etudes, şi tot în mâna lor sunt şi toate teatrele din Paris şi mare parte din ziare, vezi Journal des debats, care-i organul oficial al băncii superioare.

Simonini încă nu înţelegea, acum când evreii burghezi deveniseră prea acaparatori, ce anume căuta Hebuterne în privinţa lor. La întrebarea lui, Hebuterne făcuse un gest vag.

— Nu ştiu. Va trebui doar să atragem atenţia. Problema este dacă trebuie să ne încredem în această nouă categorie de evrei. Bagă de seamă, nu mă gândesc la fanteziile care circulă privitor la un complot evreiesc pentru cucerirea lumii! Aceşti evrei burghezi nu se mai recunosc în comunitatea lor de origine şi adesea se ruşinează de ea, dar sunt în acelaşi timp cetăţeni nu prea siguri, deoarece sunt pe deplin francezi doar de puţin timp, iar mâine ar putea să trădeze, eventual în cârdăşie cu evreii burghezi prusaci. Pe vremea invaziei prusace, cea mai mare parte dintre spioni erau evrei alsacieni.

Se pregăteau să-şi ia rămas-bun, când Hebuterne adăugase:

— Pe scurt. Pe timpul lui Lagrange ai avut de-a face cu un anume Gaviali. Dumneata ai făcut să fie arestat.

— Da, era şeful atentatorilor din rue de la Huchette. Mi se pare că sunt toţi la Cayenne sau cam aşa ceva.

— Mai puţin Gaviali. Recent a evadat şi a fost semnalat la Paris.

— Se poate evada din Insula Diavolului?

— Se poate evada de oriunde, e de-ajuns să fii nedomolit.

— De ce nu-l arestaţi?

— Pentru că un bun fabricant de bombe în momentul ăsta ne-ar putea prinde bine. L-am identificat: vinde vechituri la Clignancourt. De ce nu-l recuperezi?

Nu era greu să-i găseşti pe vânzătorii de vechituri la Paris. Cu toate că erau răspândiţi în tot oraşul, odinioară raiul lor era între rue Mouffetard şi rue Saint-Medard. Acum, cel puţin cei identificaţi de Hebuterne stăteau către poarta Clignancourt şi locuiau într-o colonie de barăci cu acoperişurile de mărăcini şi nu se ştie de ce în anotimpul frumos înflorea pe-acolo floarea-soarelui, crescută în atmosfera aceea ce-ţi făcea greaţă.

Într-o vreme, acolo era un aşa-zis Restaurant al Picioarelor Ude, deoarece clienţii trebuiau să-şi aştepte rândul în stradă şi, odată intraţi, pentru un ban puteau să înfigă o furculiţă enormă într-o oală mare în care ce pescuiai, dacă aveai noroc era o bucată de carne, altfel era un morcov — şi-ţi vedeai de drum.

Telalii aveau nişte hotels garni. Nu era mult, un pat, o masă, două scaune desperecheate. Pe perete, nişte imagini sacre sau gravuri din romane vechi găsite prin gunoaie. O