Simonini se dusese să-l caute pe Gaviali acolo unde ar fi trebuit să fie. Iar la sfârşitul căutării, într-o bibine unde nu se vindea numai vin, ci şi absint din cel căruia i se spunea otrăvit (ca şi cum nu era destulă otravă în cel normal), îi indicaseră un individ. Simonini îşi amintea că atunci când îl cunoscuse pe Gaviali încă nu avea barbă, prin urmare şi-o scosese. Trecuseră vreo douăzeci de ani, dar credea că încă mai putea fi recunoscut. Cel ce nu mai era de recunoscut era Gaviali.

Avea o faţă albă, aspră, şi barbă lungă. O cravată gălbuie ce semăna mai mult a frânghie îi atârna la un guler jegos, din care răsărea un gât din cale-afară de slab. Pe cap avea o pălărie zdrenţuită, purta o redingotă verzuie peste o jiletcă mototolită, pantofii îi erau nămoliţi de parcă nu-i mai curăţase de ani de zile, iar şireturile i se încleiau, pline de noroi, pe piele. Dar dintre vânzătorii de vechituri nimeni nu-i făcea greutăţi lui Gavilali pentru că nimeni nu era mai bine îmbrăcat decât el.

Simonini se lăsase recunoscut, aşteptându-se la manifestări cordiale. Însă Gaviali se uitase la el cu o privire dură.

— Ai curajul să mai apari în faţa mea, domnule căpitan? zisese el. Şi, în faţa consternării lui Simonini, reluase: — Mă crezi chiar prost? Am văzut bine, în ziua aia când au venit jandarmii şi au tras asupra noastră, că dumneata i-ai dat lovitura de graţie nefericitului ăluia pe care ni-l trimiseseşi ca fiind agentul dumitale. Şi apoi, noi toţi care am supravieţuit, ne-am regăsit pe acelaşi velier în drum spre Cayenne, iar dumneata nu erai acolo. E uşor să-ţi dai seama că doi şi cu doi fac patru. În cincisprezece ani de odihnă la Cayenne devii inteligent: ai născocit complotul nostru, pentru ca apoi să-l denunţi. Trebuie să fie o meserie bănoasă.

— Ei, şi? Vrei să te răzbuni? Ai ajuns un gunoi de om; dacă ipoteza dumitale e bună, poliţia ar trebui să-mi dea ascultare şi-i destul să anunţ pe cine trebuie ca să te întorci la Cayenne.

— Ai milă, căpitane. Anii petrecuţi la Cayenne m-au înţelepţit. Când o faci pe conspiratorul, trebuie să ai în vedere întâlnirea cu un mouchard. E ca şi cum te-ai juca de-a hoţii şi vardiştii. Şi apoi, vezi, cineva a spus că, odată cu trecerea anilor, toţi revoluţionarii devin apărători ai tronului şi ai altarului. Eu de tron şi de altar nu mă sinchisesc cine ştie ce, dar consider încheiată etapa marilor idealuri. Cu republica asta, aşa-zisă a treia, nu se mai ştie nici măcar unde ar fi tiranul ce trebuie ucis. Un singur lucru mai ştiu să fac: bombe. Iar faptul că dumneata vii să mă cauţi înseamnă că vrei bombe. Bun, cu condiţia să plăteşti. Vezi unde locuiesc. Mi-ar ajunge să schimb locuinţa şi restaurantul. Pe cine trebuie să trimit la moarte? Ca toţi revoluţionarii de altădată, am devenit un vândut. E o meserie pe care pesemne că o cunoşti bine.

— Vreau bombe de la dumneata, Gaviali, nu ştiu încă de care şi de unde. O să vorbim la momentul potrivit. Pot să-ţi promit bani, o ştergere cu buretele a trecutului dumitale şi acte noi.

Gaviali se declarase în slujba oricui plăteşte bine, iar Simonini, deocamdată, îi dăduse destui bani ca să supravieţuiască fără să mai adune cârpe cel puţin o lună de zile. Nimic nu-i mai bun decât ocna ca să te facă să asculţi de cel care comandă.

Ce anume trebuia să facă Gaviali îi spusese Hebuterne mai târziu lui Simonini. În decembrie 1893, un anarhist, Auguste Vaillant, pusese un mic dispozitiv exploziv (umplut cu cuie) în camera deputaţilor, strigând: „Moarte burgheziei! Viaţă lungă anarhiei!”. Un gest simbolic: „Dacă aş fi vrut să ucid, aş fi încărcat bomba cu gloanţe”, spusese Vaillant la proces, „bineînţeles că nu pot să mint ca să vă fac plăcerea de a-mi tăia gâtul”. Ca să dea un exemplu, gâtul tot i-l tăiaseră. Dar nu asta era problema: serviciile erau îngrijorate că gesturile de felul acela ar fi putut să pară eroice şi deci să aibă imitatori.

— Există şi maeştri răi, îi explicase Hebuterne lui Simonini, care justifică şi încurajează teroarea şi neliniştea socială, pe când ei stau liniştiţi în cluburile şi în restaurantele lor, vorbind despre poezie şi bând şampanie. Uită-te la jurnalistul ăsta de trei parale, Laurent Tailhade (care, pentru că e şi deputat, se bucură de o dublă influenţă asupra opiniei publice). A scris despre Vaillant: „Ce contează victimele, dacă gestul a fost frumos?”. Pentru stat, cei ca Tailhade sunt mai primejdioşi decât de-alde Vaillant, deoarece lor e mai greu să le tai capul. Trebuie dată o lecţie publică intelectualilor ăstora care nu plătesc niciodată angaralele.

Lecţia trebuia organizată de Simonini şi de Gaviali. La câteva săptămâni după aceea, la Foyot, chiar în colţul unde Tailhade se ducea să-şi ia mesele lui scumpe, explodase o bombă, iar Tailhade îşi pierduse un ochi (Gaviali era cu adevărat un geniu, bomba era concepută în aşa fel încât victima nu trebuia să moară, ci trebuia rănită destul de serios). Ziarele guvernamentale fuseseră pe fază, scriind comentarii sarcastice de tipul: „Ce zici, domnule Tailhade, gestul a fost frumos?”. Frumoasă lovitură pentru guvern, pentru Gaviali şi pentru Simonini. Iar Tailhade, pe lângă un ochi, îşi pierduse şi reputaţia.

Cel mai satisfăcut era Gaviali, iar Simonini se gândea că era frumos să redai viaţa şi încrederea cuiva care le pierduse din cauza întâmplărilor nefericite ale vieţii.

În aceiaşi ani, Hebuterne îi încredinţase lui Simonini si alte sarcini. Scandalul din Panama înceta acum să mai impresioneze opinia publică, pentru că ştirile, când sunt mereu aceleaşi, după un timp ajung să plictisească. Drumont nu se mai interesase de caz, însă alţii