Să organizezi o răscoală nu e uşor, zisese Simonini, iar Hebuterne îi sugerase că cei mai înclinaţi să facă tămbălău erau studenţii. Să facă să înceapă ceva de la studenţi şi apoi să infiltreze câţiva specialişti în dezordine publică era lucrul cel mai potrivit.

Simonini nu era în contact cu lumea studenţească, dar se gândise imediat că, dintre studenţi, îi interesau cei cu preocupări revoluţionare şi dacă erau anarhişti, cu atât mai bine. Cine cunoştea mai bine decât toţi mediul anarhiştilor? Cel care, prin meserie, îi infiltra şi-i denunţa, prin urmare Racikovski. Luase deci legătura cu Racikovski, care, arătându-şi toţi dinţii lui de lup într-un surâs ce se voia prietenos, îl întrebase cum anume şi de ce.

— Vreau doar câţiva studenţi în stare să facă gălăgie la comandă.

— E uşor, zisese rusul, du-te la Château-Rouge.

Château-Rouge era în aparenţă un loc de întâlnire al sărăntocilor din Cartierul Latin, în rue Galande. Se deschidea în capătul unei curţi, cu o faţadă zugrăvită într-un roşu ţipător şi, abia intrat, erai asfixiat de un miros de grăsime râncedă, de mucegai, de supe fierte şi de brânzeturi care în decursul anilor lăsaseră parcă nişte urme tactile pe pereţii aceia foarte slinoşi. Nici nu prea se înţelege cum şi din ce pricină, dat fiind că în locul acela trebuia să-ţi aduci de mâncare, deoarece casa oferea doar vinul şi farfuriile. O ceaţă urât mirositoare, din fum de tutun şi emanaţii de becuri cu gaz, părea să aţipească zeci de clochards aşezaţi şi câte trei-patru pe latura unei mese, dormitând unii pe umerii celorlalţi.

Dar în cele două săli din interior nu erau vagabonzi, ci matracuce bătrâne, împodobite cu bijuterii ca vai de lume, târfiştine de paisprezece ani cu mină de pe-acum obraznică, cu ochii încercănaţi şi cu semnele palide ale tuberculozei, şi derbedei de cartier, cu inele arătoase cu pietre false şi cu redingote mai bune decât zdrenţele din prima încăpere. În vălmăşagul acela infect circulau doamne bine îmbrăcate şi domni în haine de seară, deoarece să vizitezi Château-Rouge devenise o atracţie pe care nu puteai s-o ratezi: seara târziu, după teatru, soseau trăsuri de lux şi tout Paris se ducea să se bucure de euforiile vieţii boeme — din care mare parte erau probabil fără parale, cu absint pe gratis, din partea patronului localului, ca să-i atragă pe burghezii cumsecade care pentru acelaşi absint aveau să plătească dublu decât se cuvenea.

La Château-Rouge, după o indicaţie a lui Racikovski, Simonini intrase în contact cu un oarecare Fayolle, de profesie negustor de embrioni. Era un om în vârstă care-şi petrecea serile la Château-Rouge cheltuind pe rachiu de optzeci de grade ceea ce în timpul zilei câştigase învârtindu-se prin spitale ca să culeagă fetuşi şi embrioni, pe care-i revindea apoi studenţilor de la Ecole de Medecine. Puţea, pe lângă alcool, a carne descompusă, iar mirosul pe care-l emana îl obliga să rămână izolat până şi între mirosurile grele de la Château; însă avea, se spunea, multe cunoştinţe în mediul studenţesc, mai ales printre cei ce aveau de ani de zile profesia de student, mai înclinaţi către anumite libertăţi decât către studiul fetuşilor şi gata să facă scandal de îndată ce se ivea ocazia.

Acum întâmplarea făcea ca tocmai în zilele acelea băieţii din Cartierul Latin să fie iritaţi de un vechi retrograd, senatorul Berenger, pe care-l porecliseră imediat Pere la Pudeur, care tocmai propusese o lege ce intenţiona să reprime ultrajul la adresa bunelor moravuri cărora studenţii le erau (zicea el) primele victime. Pretextul fuseseră apariţiile în public ale unei oarecare Sarah Brown care, seminudă şi corpolentă (şi pesemne şi nespălată, se cutremurase Simonini), apărea pe scenă la Bal des Quat'z Arts.

Nu poţi să le iei studenţilor plăcerile oneste ale voyeurismului. Sau, cel puţin, grupul pe care-l controla Fayolle proiecta de pe-acum să se ducă într-o noapte să facă hărmălaie sub ferestrele senatorului. Era vorba doar să afle când aveau intenţia să se ducă şi să facă în aşa fel încât să se afle în împrejurimi alţi indivizi dornici să dea o mână de ajutor. În schimbul unei sume potrivite, Fayolle avea să se gândească la toate. Simonini nu trebuia decât să-l informeze pe Hebuterne în legătură cu ziua şi ora.

Aşa că, imediat ce începuseră studenţii să facă scandal, sosise o companie de soldaţi sau jandarmi. Pe orice meridian, nimic nu-i mai bun decât poliţia ca să stimuleze în studenţi patimi belicoase, zburaseră câteva pietre, în rest erau doar strigăte, dar o fumigenă trasă de un soldat doar aşa, doar ca să facă fum, intrase în ochiul unui nenorocit care tocmai trecea prin părţile acelea din întâmplare. Iată şi mortul, indispensabil. Să ne închipuim: s-au ridicat imediat baricade şi a început o revoltă adevărată. În momentul acela intraseră în joc bătăuşii tocmiţi de Fayolle. Studenţii opreau un omnibuz, le cereau politicos pasagerilor să coboare, deshămau caii şi răsturnau vagonul ca să facă din el baricade, dar alţii, scoşi din sărite, interveneau imediat şi dădeau foc vagonului. Pe scurt, din protest zgomotos se trecuse la răscoală, iar de la răscoală la un început de revoluţie. Care avea să ocupe primele pagini ale jurnalelor o bucată de timp, şi adio Panama.

Borderoul

Anul în care Simonini câştigase cei mai mulţi bani fusese 1894. Faptul se petrecuse aproape întâmplător, chiar dacă întâmplarea întotdeauna trebuie ajutată cât de cât.

În vremea aceea, resentimentul lui Drumont se ascuţise din cauza prezenţei prea multor evrei în armată.

— Nimeni n-o spune, se frământa el, pentru că să vorbeşti despre aceşti potenţiali trădători ai Patriei tocmai în sânul celei mai glorioase dintre instituţiile noastre şi să spui în jur că Armata e otrăvită de atâţia dintre iudeii ăştia (pronunţa „ces Juefs, ces Juefs”, cu buzele ţuguiate ca pentru a lua un contact înfocat nemijlocit şi feroce cu toată stirpea nelegiuiţilor de israeliţi) înseamnă