— Găsiţi-le! urla el la redactorii ziarului său.

La redacţia Libre parole Simonini îl cunoscuse pe comandantul Esterhazy: foarte dandy, se lăuda întruna cu originile sale nobiliare, cu educaţia lui vieneză, făcea aluzii la dueluri trecute şi viitoare, era cunoscut ca împovărat de datorii, redactorii îl evitau când se apropia cu gesturi rezervate, pentru că prevedeau o cerere intempestivă de bani; iar banii împrumutaţi lui Esterhazy, se ştia, nu se mai întorceau înapoi. Uşor efeminat, ţinea continuu o batistă brodată la gură, iar unii ziceau că era tuberculos. Cariera lui militară fusese bizară, mai întâi ofiţer de cavalerie în campania militară din 1866 în Italia, apoi la zuavii pontificali, apoi în Legiunea străină participase la războiul din 1870. Se şoptea că avea de-a face cu contraspionajul militar, dar evident că nu era vorba de informaţii pe care cineva le-ar purta caligrafiate pe uniformă. Drumont îl trata cu mare consideraţie, poate pentru a-şi asigura un contact cu cercurile militare.

Esterhazy îl invitase într-o zi pe Simonini să cineze la Boeuf a la Mode. După ce a comandat un mignon d'agneau aux laitues şi a discutat lista vinurilor, Esterhazy a intrat în subiect: — Domnule căpitan Simonini, prietenul nostru Drumont este în căutare de probe pe care nu le va găsi niciodată. Problema nu e să descopere dacă există spioni prusaci de origine ebraică în armată. Sfinte Dumnezeule, în lumea asta sunt spioni pretutindeni şi n-o să ne scandalizăm pentru unul în plus sau în minus. Problema politică e să demonstrăm că există. O să fiţi de acord că, pentru a bloca un spion sau un conspirator, nu-i necesar să găseşti dovezi, e mai uşor şi mai economicos să le construieşti, iar dacă e posibil, să construieşti spionul însuşi. Deci, în interesul Naţiunii, noi trebuie să alegem un ofiţer evreu, care dă destul de bănuit pentru vreo slăbiciune de-a lui, şi să arătam că a transmis informaţii importante la ambasada prusacă din Paris.

— La cine vă referiţi când spuneţi noi?

— Vă vorbesc în numele Secţiei de Statistică a Serviciului de Informaţii Francez, condus de locotenent-colonelul Sandherr. Poate ştii că această secţie, cu un nume aşa de neutru, se ocupă în principal de germani: iniţial era interesată de ceea ce fac la ei acasă, informaţii de orice tip. Din ziare, din rapoartele ofiţerilor aflaţi în călătorie, de la jandarmerii, de la agenţii noştri din ambele părţi ale frontierei, căutând să afle cât mai mult posibil despre organizarea armatei lor, câte divizii de cavalerie au, la cât se ridică solda trupei, în fine, totul. Dar în ultimul timp Serviciul a hotărât să se ocupe şi de ceea ce nemţii fac la noi acasă. Unii deplâng această fuziune între spionaj şi contraspionaj, dar cele două activităţi sunt strâns legate. Trebuie să ştim ce se întâmplă la ambasada germană, deoarece e teritoriu străin, iar asta este spionaj, dar acolo se culeg informaţii despre noi, iar a şti asta este contraspionaj. Or, la ambasadă lucrează pentru noi o anume Madame Bastian, care face servicii de curăţenie şi care se preface analfabetă, dar de fapt ştie să citească şi înţelege germana. Sarcina ei este să golească în fiecare zi coşurile de hârtii din birourile ambasadei şi apoi să ne transmită note şi documente pe care prusacii (dumneata ştii cât sunt de obtuzi) le credeau condamnate la distrugere. Deci este vorba să se producă un document în care un ofiţer de-al nostru să anunţe date strict secrete despre armatele franţuzeşti. În momentul acela se va presupune că autorul ar trebui să fie cineva care are acces la date secrete şi va fi demascat. Ne trebuie deci o însemnare, o mică listă, să spunem un borderou. Iată de ce ne adresăm dumitale care, în materie, mi se spune, eşti un artist.

Simonini nu se întrebase cum de cei din Serviciu cunoşteau abilităţile lui. Eventual aflaseră de la Hebuterne. Mulţumise pentru compliment şi zisese:

— Îmi închipui că ar trebui să reproduc caligrafia unei persoane anume.

— Am identificat deja candidatul ideal. E un anume căpitan Dreyfus, alsacian, evident, care face serviciu la Secţie ca stagiar. S-a căsătorit cu o femeie bogată şi-şi dă aere de tombeur de femmes, aşa încât toţi colegii lui abia îl suportă şi nu l-ar suporta nici măcar dacă ar fi creştin. Nu va găsi nicio solidaritate. Este o foarte bună victimă sacrificială. Odată ce avem documentul, se vor face câteva controale şi se va recunoaşte caligrafia lui Dreyfus. Va fi apoi rândul unora ca Drumont să facă să izbucnească scandalul public, să denunţe pericolul evreiesc şi în acelaşi timp să salveze onoarea Forţelor Armate care au ştiut să-l identifice cu atâta măiestrie şi să-l neutralizeze. E clar?

Foarte clar. La începutul lui octombrie, Simonini se afla în faţa locotenent-colonelului Sandherr. Avea un chip pământiu şi insignifiant. Fizionomia perfectă pentru un şef al serviciilor de spionaj şi contraspionaj.

— Uite aici un exemplu de caligrafie a lui Dreyfus şi uite textul de transcris, îi spusese Sandherr întinzându-i două foi. După cum vezi, însemnarea trebuie să se adreseze ataşatului militar al ambasadei, von Schwarzkoppen, şi să anunţe sosirea unor documente militare despre frâna hidraulică a tunului de 120 şi alte amănunte de felul ăsta. Iar după lucruri dintr-astea nemţii