— N-ar fi bine să fie introduse şi câteva detalii tehnice? întrebase Simonini. Ar părea mai compromiţător.

— Sper că-ţi dai seama, zisese Sandherr, că, odată izbucnit scandalul, acest borderou va deveni de domeniu public. Nu putem să le dăm mură-n gură ziarelor informaţii tehnice, în două cuvinte, căpitane Simonini. Ca să te simţi în largul dumitale, ţi-am pregătit o cameră cu cele necesare pentru scris. Hârtie, pana şi cerneala sunt din cele care se foloseau în aceste birouri. Vreau un lucru bine făcut, ia-o pe îndelete şi fă multe încercări pentru ca scrisoarea să iasă perfect.

Aşa făcuse Simonini. Borderoul era un document pe hârtie velină la treizeci de rânduri, optsprezece pe o parte şi douăsprezece pe cealaltă. Simonini avusese grijă ca rândurile de pe prima pagină să fie mai spaţiate decât cele de pe a doua, cu caligrafie mai grăbită, pentru că aşa se întâmplă când scrii o scrisoare în stare de agitaţie şi începi în mod destins, pentru ca apoi să accelerezi. Dar mai ţinuse cont şi de faptul că un astfel de document, dacă este aruncat la coş, mai întâi e rupt în bucăţi şi deci avea să ajungă la serviciul de statistică în mai multe bucăţi, ce trebuiau apoi repuse la loc, deci era mai bine să spaţieze şi literele, ca să faciliteze colajul: dar nu prea mult, ca să nu se depărteze de modelul de scriere ce-i fusese dat.

În sfârşit, făcuse o treabă foarte bună.

Sandherr făcuse apoi să-i parvină acel borderou ministrului de război, generalul Mercier, şi în acelaşi timp ordona un control asupra documentelor tuturor ofiţerilor din secţie. La sfârşit, colaboratorii săi cei mai fideli îl informau că scrisul era al lui Dreyfus, care era arestat pe 15 octombrie. Timp de două săptămâni ştirea era ascunsă prin înşelătorie, dar lăsând tot timpul să se strecoare câte o indiscreţie, pentru a gâdila curiozitatea ziariştilor, apoi începuse să se şoptească un nume, la început sub legământul secretului şi, în sfârşit, se admisese că vinovatul era căpitanul Dreyfus.

Imediat ce fusese autorizat de Sandherr, Esterhazy îl informase pe Drumont, care străbătea încăperile redacţiei agitând mesajul comandantului şi strigând „dovezile, dovezile, iată dovezile!”.

La libre parole din 1 noiembrie titra cu caractere foarte mari: „Înaltă trădare. Arestarea ofiţerului evreu Dreyfus”. Campania începuse, întreaga Franţă clocotea de indignare.

Dar chiar în dimineaţa aceea, lui Simonini, pe când în redacţie se ciocnea în cinstea plăcutului eveniment, îi căzuse privirea pe scrisoarea prin care Esterhazy dăduse ştirea arestării lui Dreyfus. Rămăsese pe masa lui Drumont, pătată de paharul acestuia, dar foarte lizibilă. Iar ochiului lui Simonini, care petrecuse mai mult de o oră ca să imite presupusa caligrafie a lui Dreyfus, îi apărea limpede ca lumina zilei că scrisul acela, pentru care se antrenase atât de bine, era asemănător întru totul cu al lui Esterhazy. Nimeni nu se pricepe mai bine la asemenea lucruri ca un falsificator.

Ce se întâmplase? Sandherr, în loc să-i dea o foaie scrisă de Dreyfus, îi dăduse una scrisă de Esterhazy? E cu putinţă? Bizar, inexplicabil, dar imposibil de negat. O făcuse din greşeală? Intenţionat? Dar în cazul acesta, de ce? Sau poate însuşi Sandherr fusese înşelat de un subordonat al său, care-i dăduse modelul greşit? Dacă fusese înşelată buna-credinţă a lui Sandherr, trebuia să-l informeze despre schimb. Dar dacă Sandherr era de rea-credinţă, risca mult arătându-i că i-a înţeles jocul. Să-l informeze pe Esterhazy? Dar dacă Sandherr schimbase intenţionat caligrafiile pentru a-i face rău lui Esterhazy, informând victima Simonini s-ar fi pomenit împotriva tuturor serviciilor. Să tacă? Şi dacă într-o bună zi serviciile aveau să-i impute lui substituirea?

Simonini nu era răspunzător de eroare, ţinea s-o lămurească şi mai ales ţinea ca falsurile lui să fie, ca să spunem aşa, autentice. Hotărâse să rişte şi se dusese la Sandherr, care se arătase mai întâi reticent să-l primească, poate pentru că se temea de o încercare de şantaj.

Când, apoi, Simonini îi spusese adevărul (unicul adevărat, între altele, în ghemul acela de minciuni), Sandherr, mai pământiu decât de obicei, avea aerul că nu-i vine să creadă.

— Domnule colonel, zisese Simonini, veţi fi păstrat cu siguranţă o fotocopie a borderoului. Faceţi rost de un eşantion cu scrisul lui Dreyfus şi unul cu al lui Esterhazy şi haideţi să comparăm cele trei texte.

Sandherr dăduse nişte ordine, după puţin timp avea pe birou trei foi, iar Simonini îi oferea dovezi: — Uitaţi-vă de exemplu aici. În toate cuvintele cu dublu s, cum ar fi adresse sau interessant, în textul lui Esterhazy primul dintre cei doi s este întotdeauna mai mic, iar al doilea mai mare si nu sunt aproape niciodată uniţi. Asta am remarcat azi-dimineaţă, fiindcă stilul ăsta mi-a dat de furcă în mod deosebit atunci când scriam borderoul. Acum uitaţi-vă la caligrafia lui Dreyfus, pe care o văd pentru prima oară: e uimitor, dintre cei doi s, cel mai mare este primul, al doilea e mai mic şi sunt totdeauna legaţi. Doriţi să continui?

— Nu, mi-ajunge. Nu ştiu cum a avut loc echivocul, voi investiga. Acum problema este că documentul se află deja în mâinile generalului Mercier, care ar putea să dorească şi el să-l compare cu un eşantion din scrisul lui Dreyfus, însă nu e expert caligraf şi există totuşi nişte analogii între aceste două caligrafii. Trebuie doar să nu-l lăsăm să-i treacă prin minte să caute şi un eşantion din caligrafia lui Esterhazy. Dar nu văd de ce-ar trebui să se gândească tocmai la Esterhazy, dacă dumneata îţi ţii gura. Caută să uiţi toată povestea asta şi, te rog, nu mai veni în aceste birouri. Recompensa dumitale va fi corectată în măsura cuvenită.

După aceea Simonini nu mai fusese nevoit să recurgă la ştiri secrete pentru a afla ce se întâmplă, deoarece cu cazul Dreyfus erau pline toate jurnalele. Şi în statul-major erau persoane cu oarecare prudenţă, care ceruseră probe sigure ale atribuirii borderoului lui Dreyfus. Sandherr recursese la un expert caligraf celebru, Bertillon, care scosese în evidenţă, bineînţeles, că scrisul din borderou nu era chiar identic cu acela al lui Dreyfus, dar era vorba de un caz evident