Cine ar fi îndrăznit să se îndoiască, mai ales că acum Libre parole biciuia în fiecare zi opinia publică avansând până şi bănuiala că aşa-zisa „afacerea” avea să se dezumfle deoarece Dreyfus era evreu şi avea să fie protejat de evrei? Există patruzeci de mii de ofiţeri în armată, scria Drumont, cum se face că Mercier a încredinţat secretele apărării naţionale unui evreu alsacian cosmopolit? Mercier era liberal, presat de ceva vreme de Drumont şi de presa naţionalistă, care-l acuzau de filosemitism. Nu putea să treacă drept apărătorul unui evreu trădător. Şi deci nu era câtuşi de puţin interesat să împotmolească ancheta, ba chiar se arăta foarte activ.

Drumont lovea insistent: „Mult timp evreii s-au ţinut departe de armată, care s-a păstrat în puritatea ei franţuzească. Acum, când s-au infiltrat şi în oastea naţională, vor fi stăpânii Franţei, iar Rothschild îi va pune să-i comunice planurile de circulaţie a capitalurilor... Şi aţi înţeles cu ce scop”.

Tensiunea era la culme, căpitanul de dragoni Cremieu-Foa îi scria lui Drumont spunându-i că-i insulta astfel pe toţi ofiţerii evrei şi-i cerea satisfacţie. Cei doi se băteau în duel, iar pentru a spori confuzia, iată că Cremieu-Foa îl avea drept martor pe cine? Pe Esterhazy... Marchizul de Lores, din redacţia lui Libre parole, îl provoca la rândul său pe Cremieu-Foa, dar superiorii ofiţerului îi interziceau să participe la un nou duel şi-l consemnau în cazarmă, astfel că ieşea la duel în locul lui un căpitan Mayer, care murea cu un plămân perforat. Dezbateri aprinse, proteste împotriva acestui reviriment al războaielor cu tentă religioasă... Iar Simonini evalua extaziat zgomotoasele rezultate ale unei singure ore din munca lui de scrib.

În decembrie era convocat consiliul de război, iar între timp fusese produs un alt document, o scrisoare către nemţi a ataşatului militar italian Panizzardi, în care era pomenită „canalia aceea de D...” care le-ar fi vândut planurile anumitor fortificaţii. D. era Dreyfus? Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială faptul, şi abia apoi avea să se descopere că era un anume Dubois, un funcţionar din minister care vindea informaţii cu zece franci bucata. Prea târziu, la 22 decembrie Dreyfus era recunoscut vinovat, iar la începutul lui ianuarie era degradat la Ecole Militaire. În februarie avea să fie îmbarcat pentru Insula Diavolului.

Simonini se dusese să asiste la ceremonia degradării, pe care în jurnalul său o aminteşte ca înfiorător de sugestivă: cu trupele aliniate pe cele patru laturi ale curţii interioare, cu Dreyfus care sosea şi trebuia să străbată aproape un kilometru printre aripile acelea ale unor viteji care, pe lângă că erau nepăsători, păreau să-i comunice dispreţul lor, generalul Darras care scotea sabia din teacă, fanfara cânta, Dreyfus în uniformă solemnă mărşăluia către general escortat de patru artilerişti comandaţi de un sergent, Darras pronunţa sentinţa de degradare, un uriaş ofiţer de jandarmi, cu coif cu pene, se apropia de căpitan, îi smulgea tresele, nasturii, numărul de regiment, îi lua sabia şi o frângea pe genunchiul său, aruncând cele două bucăţi ale ei la picioarele trădătorului.

Dreyfus părea impasibil, şi o bună parte a presei a văzut în asta un semn al feloniei lui. Lui Simonini i se păruse că-l aude strigând în momentul degradării „sunt nevinovat!”, dar încet, fără să-şi piardă poziţia de drepţi. Asta pentru că, observa Simonini, micul evreu se identificase în aşa măsură cu demnitatea lui (uzurpată) de ofiţer francez, încât nu reuşea să pună la îndoială hotărârile superiorilor săi — ca şi cum, fiindcă ei hotărâseră că el era un trădător, el trebuia să accepte asta fără să fie atins de îndoială. Poate că în clipa aceea simţea realmente că trădase, iar afirmaţia de nevinovăţie, în ce-l privea, făcea parte obligatorie din ritual.

Aşa credea Simonini că-şi aminteşte, dar într-una din lădiţele lui regăsise un articol al unui anume Brisson din Republique francaise, publicat a doua zi, care spunea tocmai contrariul:

În momentul în care generalul i-a zvârlit în faţă apostrofarea aceea dezonorantă, a ridicat braţul şi a strigat: „Trăiască Franţa, sunt nevinovat!”.

Subofiţerul şi-a dus până la capăt însărcinarea. Aurul care acoperea uniforma zace pe jos. Nu i-au lăsat nici măcar petliţele roşii, semn distinctiv al armei. În mantaua lui, devenită în întregime neagră, cu chipiul întunecat la culoare pe neaşteptate, pare că Dreyfus a îmbrăcat de pe acum ţinuta ocnaşului... Continuă să strige: „Sunt nevinovat!”. De cealaltă parte a gardului, mulţimea, care nu-i zăreşte decât silueta, izbucneşte în imprecaţii şi fluierături stridente. Dreyfus aude acele blesteme şi furia lui este tot mai exasperată.

Pe când trece pe dinaintea unui grup de ofiţeri, distinge aceste cuvinte: „Cară-te, Iuda!”. Dreyfus se revoltă furibund şi repetă încă o dată: „Sunt nevinovat, sunt nevinovat!”.

Acum putem să-i deosebim trăsăturile. Pentru câteva clipe îi privim ţintă chipul, sperând să citim pe el o revelaţie supremă, vreo licărire a sufletului aceluia de care până acum doar judecătorii s-au putut apropia, scrutându-i ungherele cele mai tainice. Dar ceea ce-i stăpâneşte fizionomia este mânia, o mânie dusă până la paroxism. Buzele îi sunt întinse într-o strâmbătură înspăimântătoare, ochiul e injectat de sânge. Iar noi înţelegem că dacă condamnatul pare atât de tare şi păşeşte atât de marţial, este pentru că-i parcă biciuit de furia aceea ce-i întinde nervii până aproape să-i plesnească...

Ce anume închide în el sufletul acestui om? De ce motive ascultă, susţinându-şi nevinovăţia în felul acesta, cu o energie disperată? Speră oare să înşele opinia publică, să ne inspire nişte îndoieli, să arunce suspiciuni asupra sincerităţii judecătorilor care l-au condamnat? O idee ne vine, sclipind ca un fulger: dacă n-o fi vinovat, ce tortură cumplită!

Simonini nu arată că ar fi simţit vreo remuşcare, deoarece de vinovăţia lui Dreyfus era sigur, din moment ce-o hotărâse el. Dar sigur că discordanţa dintre amintirile lui şi articolul acela îi spunea cât de mult tulburase acea afacere o ţară întreagă şi fiecare văzuse în derularea faptelor ceea ce voia să vadă.

Dar,