Răsplata, care-i sosise la ţanc în mod discret, fusese cu adevărat peste aşteptările lui.

Supraveghindu-l pe Taxil

Pe când se petreceau aceste lucruri, Simonini îşi aminteşte bine că nu-i era străin ceea ce punea la cale Taxil. Mai ales că de Taxil se vorbea foarte mult în cercul lui Drumont, în care afacerea Taxil fusese privită mai întâi cu un scepticism amuzat, apoi cu o iritare scandalizată. Drumont se considera un antimason, un antisemit şi un catolic serios — şi, în felul său, şi era — şi nu suporta să-i susţină cauza un pungaş oarecare. Că Taxil era un trepăduş, asta Drumont o gândea de multă vreme şi îl şi atacase în France juive, susţinând că toate cărţile lui anticlericale fuseseră publicate de editori evrei. Dar în anii aceia raporturile lor fuseseră afectate de chestiuni politice.

Noi am aflat deja acest lucru de la abatele Dalla Piccola, amândoi candidaseră la un scrutin electoral pentru funcţia de consilier municipal al Parisului şi vizând acelaşi tip de electorat. Fapt pentru care bătălia devenise deschisă.

Taxil scrisese un Monsieur Drumont, etude psychologique în care îi critica adversarului, cu oarecare sarcasm, antisemitismul excesiv, observând că, mai accentuat decât la catolici, antisemitismul era tipic presei socialiste şi revoluţionare. Drumont răspunsese cu Testament d'un antisemite, punând la îndoială convertirea lui Taxil, amintind de noroiul pe care aruncase asupra lucrurilor sfinte şi agitând neliniştitoare semne de întrebare privitor la nonbeligeranţa lui cu lumea ebraică.

Dacă luăm în considerare că în acelaşi an, 1892, luau naştere La libre parole, jurnal de bătălie politică, în stare să denunţe scandalul din Panama, şi Le diable au XIX siecle, pe care era o cutezanţă să-l consideri o publicaţie credibilă, se înţelege de ce în redacţia ziarului lui Drumont sarcasmele la adresa lui Taxil erau la ordinea zilei şi de ce erau urmărite cu zâmbete răutăcioase neplăcerile lui ulterioare.

Nu atât criticile îi dăunau lui Taxil, observa Drumont, cât aprobările nedorite. Pe marginea cazului acelei misterioase Diana îşi făceau de lucru acum zeci de aventurieri tot atât de nedemni de crezare, ce se făleau că au relaţii familiare cu o femeie pe care poate că n-o văzuseră niciodată.

Un oarecare Domenico Margiotta publicase Souvenirs d'un trente-troisieme Adriano Lemmi Chef Supreme des Franc-Macons şi le trimisese Dianei, declarându-se solidar cu revolta acesteia. În scrisoare, Margiotta se declara Secretar al Lojii Savonarola din Florenţa, Venerabil al Lojii Giordano Bruno din Palmi, Suveran Mare Inspector General, al 33-lea grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Prinţ Suveran al Ritului din Memfis Miţraim (al 95-lea grad), Inspector al Lojilor Miţraim din Calabria şi Sicilia, Membru de Onoare al Marelui Orient Naţional din Haiti, Membru Activ al Supremului Conciliu federal din Napoli, Inspector General al lojilor masonice ale celor trei Calabrii, Mare Maestru ad vitam al Ordinului Masonic Oriental din Miţraim sau Egipt din Paris (al 90-lea grad), Comandant al Ordinului Cavalerilor Apărători ai Masoneriei Universale, Membru de Onoare ad vitam al Conciliului Suprem şi General al Federaţiei Italiene din Palermo, Inspector permanent şi Delegat Suveran al Marelui Directorat General din Napoli şi Membru al Noului Paladiu Reformat. Ar fi trebuit să fie un înalt demnitar masonic, dar spunea că părăsise de curând masoneria. Drumont zicea că se convertise la credinţa catolică pentru că direcţia supremă şi secretă a sectei nu trecuse la el, cum ar fi sperat, ci la un anume Adriano Lemmi.

Iar despre obscurul Adriano Lemmi Margiotta povestea că şi-ar fi început cariera ca hoţ, când falsificase la Marsilia o scrisoare de credit a firmei Falconet & C. din Napoli şi sustrăsese o pungă cu perle şi 300 de franci de aur de la soţia unui medic, prieten al său, pe când ea îi pregătea un ceai în bucătărie. După o perioadă de temniţă, debarcase la Constantinopol, unde intrase în serviciul unui vechi erborist evreu, spunând că era gata să renege botezul şi să se lase circumcis. Ajutat de evrei, făcuse apoi cariera pe care o ştim în cadrul masoneriei.

Iată cum, încheia Margiotta, „viţa blestemată a lui Iuda, din care derivă toate relele omenirii, îşi folosise toată influenţa pentru a-l face să urce la conducerea supremă şi universală a ordinului masonic pe unul de-ai lor, anume pe cel mai rău dintre toţi”.

În lumea ecleziastică aceste învinuiri cădeau foarte bine, iar cartea pe care Margiotta o publicase în '95, Le Palladisme. Culte de Satan-Lucifer dans les triangles maconiques, se deschidea cu scrisori elogioase de la episcopii de Grenoble, Montauban, Aix, Limoges, Mende, Tarantaise, Pamiers, Orano, Annecy şi de la Ludovico Piavi, patriarh al Ierusalimului.

Problema e că informaţiile lui Margiotta implicau jumătate din lumea politică italiană şi în special figura lui Crispi, fost locotenent al lui Garibaldi şi în anii aceia prim-ministru italian. Atât timp cât se publicau şi se vindeau ştiri fantasmagorice despre riturile masonice, puteai să stai liniştit, însă dacă intrai în miezul raporturilor dintre masonerie şi puterea politică riscai să enervezi vreun personaj foarte răzbunător.

Taxil ar fi trebuit s-o ştie, dar căuta, evident, să recupereze acel teren pe care Margiotta i-l sustrăgea acum, şi iată că apărea, sub numele Dianei, o carte de aproape patru sute de pagini, Le 33eme Crispi, în care se amestecau fapte notorii, precum scandalul Băncii Romane în care fusese târât Crispi, ştiri despre pactul cu diavolul Haborym şi participarea sa la o şedinţă paladistă în timpul căreia obişnuita Sofia Walder anunţase că e însărcinată cu o fiică ce avea să-l nască, la rândul ei, pe Antihrist.

— Chestii de operetă, se scandaliza Drumont. Nu aşa se duce o luptă politică!

Şi totuşi, opera fusese primită favorabil la Vatican, iar asta îl îndârjea şi mai tare pe Drumont. Vaticanul avea o socoteală neîncheiată cu Crispi, care îi ridicase într-o piaţă romană un monument lui Giordano Bruno, victimă a intoleranţei ecleziastice, iar ziua aceea Leon al XlII-lea o petrecuse în rugăciune de ispăşire la picioarele statuii Sfântului Petru. Să ne imaginăm bucuria pontifului citind documentele acelea anticrispiene: dăduse sarcină secretarului său, monseniorul Sardi, să-i trimită Dianei nu doar obişnuita „apostolică binecuvântare”,