— Nu se îngrijesc nici măcar să respecte verosimilitatea! Cum poate o americancă sosită de puţin timp în Franţa să cunoască toate secretele politicii italiene? se indigna Drumont. Sigur, lumea nu face caz de lucrurile astea şi Diana se vinde bine, dar înaltul pontif, înaltul pontif va fi acuzat că acordă încredere oricărei bazaconii! Trebuie să apărăm Biserica împotriva propriilor ei slăbiciuni!

Primele îndoieli în legătură cu existenţa Dianei erau exprimate chiar de către Libre parole. Şi imediat după aceea interveneau în polemică publicaţii de inspiraţie explicit religioasă ca L'Avenir şi L'Univers. În alte cercuri catolice se dădeau de ceasul morţii ca să dovedească existenţa Dianei: în Le Rosier de Marie apărea mărturia Preşedintelui Ordinului apărătorilor lui Saint-Pierre, Lautier, care afirma că a văzut-o pe Diana în compania lui Taxil, a lui Bataille şi a desenatorului care-i făcuse portretul, dar cu ceva timp în urmă, pe când Diana mai era paladiană. Totuşi, pesemne că-i strălucea în ochi convertirea iminentă, fiindcă autorul o descria astfel: „Este o tânără de douăzeci şi nouă de ani, graţioasă, distinsă, de înălţime superioară mediei, cu un aer deschis, franc şi onest, cu privirea scânteietoare de inteligenţă ce dovedeşte judecata şi obişnuinţa de a conduce. Se îmbracă elegant şi cu gust, fără afectare şi fără acea abundenţă de bijuterii ce le caracterizează atât de ridicol pe majoritatea străinelor bogate... Ochi prea puţin obişnuiţi, când albastru ca marea, când galben ca aurul viu”. Când îi fusese oferită o chartreuse refuzase, din ură pentru tot ce era bisericesc. Băuse doar coniac.

Taxil fusese magna pars în organizarea unei mari adunări antimasonice la Trento, în septembrie 1896. Dar tocmai acolo se intensificaseră bănuielile şi criticile catolicilor germani. Un oarecare părinte Baumgarten ceruse certificatul de naştere al Dianei şi mărturia preotului la care făcuse act de abjurare. Taxil proclamase că are probele în buzunar, dar nu le arătase.

Un abate Garnier, în Le Peuple Francais, în luna de după congresul de la Trento, ajungea să formuleze bănuiala că Taxil era o mistificare masonică, un anume părinte Bailly, în foarte prestigiosul jurnal La Croix, lua şi el distanţă, iar Kolnische Volkszeitung amintea că Bataille-Hacks, încă din acelaşi an în care începeau fasciculele din Le diable, îl blasfemia pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii săi. Intrau în arenă în favoarea Dianei obişnuitul canonic Mustel, Civilta cattolica, un secretar al cardinalului Parocchi care-i scria „ca s-o întărească împotriva furtunii de calomnii ce nu se ferea să-i pună la îndoială până şi existenţa”.

Lui Drumont nu-i lipseau cunoştinţele trebuitoare din diferite medii şi nici flerul jurnalistic, Simonini nu înţelegea cum făcuse, dar reuşise să-l dibuiască pe Hacks-Bataille, probabil îl surprinsese în timpul uneia dintre crizele lui etilice, în care înclina tot mai mult către melancolie şi pocăinţă, şi iată lovitura de teatru: Hacks, mai întâi în Kolnische Volkszeitung şi apoi în La libre parole, îşi mărturisea falsul. Scria cu candoare: „Când a apărut enciclica Humanum Genus mă gândisem că se putea bate monedă pe credulitatea şi bestialitatea insondabilă a catolicilor. Ajungea să găseşti un Jules Verne ca să faci să pară cumplite poveştile astea cu bandiţi. Am fost acest Verne, asta-i tot... Povesteam scene abracadabrante pe care le puneam în contexte exotice, sigur că nimeni n-avea să se ducă să controleze... Iar catolicii au înghiţit totul. Neghiobia oamenilor ăstora e atât de mare, încât şi astăzi, dacă aş spune că mi-am bătut joc de ei, nu m-ar crede”.

Lautier scria în Le Rosier de Marie că poate fusese înşelat şi că femeia pe care o văzuse nu era Diana Vaughan şi, în sfârşit, apărea un prim atac iezuit datorat unui anume părinte Portalie într-o revistă foarte serioasă ca Etudes. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, unele jurnale scriau că Monseniorul Northrop, episcop de Charleston (unde ar fi trebuit să-şi aibă reşedinţa Pike, Marele Maestru al Marilor Maeştri), se dusese la Roma ca să-l asigure personal pe Leon al XlII-lea că masonii din oraşul lui erau oameni cuviincioşi, iar în templele lor nu exista nicio statuie a Satanei.

Drumont triumfa. Taxil era aranjat, lupta antimasonică şi cea antiiudaică se întorceau pe mâini serioase.

24

O noapte la slujbă

17 aprilie 1897

Dragă domnule căpitan,

Ultimele dumitale pagini însumează o cantitate incredibilă de fapte, şi e clar că, în timp ce dumneata trăiai întâmplările acelea, eu trăiam altele. Şi evident că dumneata erai informat (şi prin firea lucrurilor, prin vâlva pe care o făceau Taxil şi Bataille) în legătură cu ce se petrecea în jurul meu şi poate că-ţi aminteşti mai multe decât reuşesc eu să reconstitui.

Dacă acum suntem în aprilie 1897, povestea mea cu Taxil şi Diana a durat vreo doisprezece ani, în care au avut loc prea multe lucruri. De exemplu, când l-am făcut noi pe Boullan să dispară?

Ar trebui să fie atunci când începuserăm de aproape un an publicaţiile din Le diable. Boullan a venit într-o seară la Auteuil, răvăşit, ştergându-şi întruna cu o batistă buzele pe care se întărea o spumă alburie.

— Sunt mort, a zis el, ei mă ucid.

Doctorul Bataille hotărâse c