Ne mai povestise despre relaţiile lui foarte proaste cu Stanislas de Guaita şi ordinul lui cabalistic al Rozei-Cruce, precum şi cu acel Josephin Peladan care pe urmă, din spirit de disidenţă, întemeiase ordinul Rozei-Cruce Catolice — personaje de care, evident, Le diable se mai ocupase. După părerea mea, erau puţine deosebiri între rozicrucienii lui Peladan şi secta lui Vintras căreia Boullan îi devenise mare pontif, toţi nişte inşi care umblau îmbrăcaţi cu dalmaţiene acoperite de semne cabalistice şi nu se înţelegea bine dacă erau de partea bunului Dumnezeu sau de cea a diavolului, dar poate că tocmai de aceea Boullan ajunsese la cuţite cu cercul lui Peladan. Se duceau să scotocească în acelaşi teritoriu şi să caute să ispitească suflete pierdute.

Prietenii credincioşi ai lui Guaita îl prezentau ca pe un gentilom rafinat (era marchiz) care colecţiona grimoires presărate cu pentacule, opere de Lullus şi de Paracelsus, manuscrise ale maestrului său de magie albă şi neagră Eliphas Levi şi alte opere hermetice foarte rare. Se spunea că îşi petrecea zilele într-un mic apartament la parter din avenue Trudaine, unde nu primea decât ocultişti şi treceau uneori săptămâni întregi fără să iasă din casă. Dar tocmai în încăperile acelea, după alţii, îmbrăcat într-o mantie lungă, roşie şi înarmat cu o spadă, se lupta cu o fantomă pe care o ţinea prizonieră într-un dulap şi, plin de alcool şi morfină, dădea întruchipare umbrelor produse de delirurile sale.

Faptul că se mişca printre discipline stranii o spuneau titlurile lui, cum ar fi „Studii despre Ştiinţele Blestemate”, în care denunţa uneltirile luciferice sau luciferiene, satanice sau sataneşti, diabolice sau diavoleşti ale lui Boullan, zugrăvit ca un pervertit care „ridicase desfrânarea trupească la rangul de practică liturgică”.

Povestea era veche, încă din 1887 Guaita şi anturajul său convocaseră un „tribunal iniţiatic” care îl condamnase pe Boullan. Era vorba de o condamnare morală? Boullan susţinea că era o pedeapsă fizică şi se simţea continuu atacat, străpuns, lovit de fluide necunoscute, de suliţe de natură impalpabilă pe care Guaita şi ceilalţi le lansau chiar şi de la mare distanţă. Iar acum Boullan se simţea la limită.

— În fiecare seară, în momentul în care adorm, simt nişte lovituri, pumni, plesnituri cu dosul palmei — şi nu e iluzie a simţurilor mele bolnave, credeţi-mă, pentru că în acelaşi moment pisica mea se agită de parcă ar fi străbătută de un curent electric. Ştiu că Guaita a modelat o figură de ceară pe care o înţeapă cu un ac, iar eu simt dureri sfâşietoare. Am căutat să-i arunc un contra-sortilegiu ca să-l orbesc, dar Guaita a simţit capcana, el e mai puternic decât mine în artele astea şi mi-a aruncat înapoi făcătura. Ochii mi se încleie, respiraţia mi se face greoaie, nu ştiu câte ore voi putea să mai supravieţuiesc.

Nu eram siguri că ne povestea adevărul, dar nu asta era problema. Bietul de el se simţea realmente rău. Şi atunci Taxil avusese una dintre ideile sale de geniu: — Prefă-te mort, zisese el, pune de nişte oameni de încredere să spună că ai murit în timp ce te aflai în călătorie la Paris, nu te mai întoarce la Lyon, găseşte-ţi un adăpost aici, în oraş, taie-ţi barba şi mustăţile, devino un altul. Ca şi Diana, trezeşte-te într-o altă persoană, dar, spre deosebire de Diana, rămâi în ea. Până ce Guaita şi ai lui, crezându-te mort, vor înceta să te mai chinuie.

— Şi cum trăiesc, dacă nu mai sunt la Lyon?

— O să trăieşti aici la noi, la Auteuil, cel puţin până ce vijelia se va fi potolit, iar adversarii dumitale vor fi demascaţi. În fond, Diana are tot mai multă nevoie de asistenţă, iar dumneata ne eşti