— Însă, adăugase Taxil, dacă ai prieteni credincioşi, înainte de a te da drept mort scrie-le acestora scrisori dominate de presimţirea dispariţiei dumitale şi învinuiţi-i limpede pe Guaita şi pe Peladan, aşa încât apropiaţii dumitale inconsolabili să dezlănţuie o campanie împotriva asasinilor dumitale.

Şi aşa fusese. Singura persoană aflată la curent cu disimularea aceea fusese Madame Thibault, asistenta, preoteasa, confidenta (şi poate şi altceva) lui Boullan, care le oferise prietenilor lui parizieni o înduioşătoare descriere a agoniei lui şi nu ştiu cum s-o fi descurcat cu apropiaţii lui lyonezi, poate a pus să fie îngropat un sicriu gol. La puţin timp după aceea era primită ca guvernantă de către unul din prietenii şi apărătorii postumi ai lui Boullan, Huysmans, un scriitor la modă — şi sunt convins că în unele seri, când eu nu eram la Auteuil, a venit să-l viziteze pe vechiul ei complice.

La vestea morţii, ziaristul Jules Bois îl atacase pe Guaita în Gil Blas, imputându-i şi practicile vrăjitoreşti, şi uciderea lui Boullan, iar Figaro publica un interviu cu Huysmans, care explica de-a fir-a-păr cum acţionaseră vrăjile lui Guaita. Tot în Gil Blas, Bois îşi relua acuzele, cerea o autopsie a cadavrului ca să vadă dacă ficatul şi inima suferiseră realmente impactul săgeţilor fluide ale lui Guaita şi solicita o anchetă judiciară.

Guaita răspundea în replică tot în Gil Blas, făcând ironii la adresa puterilor lui aducătoare de moarte („ei bine, da, eu mânuiesc otrăvurile cele mai subtile cu artă infernală, le volatilizez ca să fac să li se scurgă aburii toxici la sute de leghe depărtare, către nările celor care nu-mi sunt simpatici, eu sunt Gilles de Rais al veacului ce va veni”) şi-i provoca la duel atât pe Huysmans, cât şi pe Bois.

Bataille rânjea observând că, în ciuda tuturor puterilor magice, de o parte şi de cealaltă, niciunul nu reuşise nici măcar să-l zgârie uşor pe celălalt, dar un ziar din Toulouse insinua că cineva recursese cu adevărat la vrăjitorie: unul dintre caii care transporta la duel landoul lui Bois se prăbuşise fără motiv, fusese schimbat şi al doilea cal căzuse şi el la pământ, landoul se răsturnase, iar Bois ajunsese la locul menit duelului plin de vânătăi şi zgârieturi. Pe lângă aceasta, avea să spună mai apoi că unul dintre gloanţele sale fusese blocat pe ţeava pistolului de o forţă supranaturală.

Prietenii lui Boullan făcuseră să ajungă la gazete ştirea că rozicrucienii lui Peladan puseseră să se ţină o slujbă la Notre-Dame, dar în momentul înălţării agitaseră ameninţător nişte pumnale către altar. Ca să vezi! Pentru Le diable astea erau ştiri destul de picante şi mai puţin nedemne de crezare decât altele cu care cititorii fuseseră obişnuiţi. Atâta doar că se cerea să-l tragă pe sfoară şi pe Boullan — şi fără prea multe menajamente.

— Dumneata eşti mort, îi zisese Bataille, şi lucrurile care se spun despre dispărutul ăsta nu mai trebuie să te intereseze. În plus, în cazul în care ar trebui să reapari într-o bună zi, vom crea în jurul dumitale o aură de mister din care nu vei avea decât de câştigat. Aşa că nu te mai sinchisi de ce-o să scriem noi, n-o să fie despre dumneata, ci despre personajul Boullan, care acum nu mai există.

Boullan acceptase şi poate că-n delirul lui narcisist se bucura citind ceea ce Bataille continua să născocească în jurul practicilor lui oculte. Dar în realitate, acum, părea atras magnetic numai de Diana. Stătea în preajma ei cu o asiduitate bolnăvicioasă şi aproape că mă temeam pentru ea, tot mai hipnotizată de fanteziile ei, de parcă nu trăise şi până atunci destul de departe de realitate.

***

Dumneata ai povestit bine ceea ce ni s-a întâmplat după aceea. Lumea catolică se împărţise în două, iar o parte pusese