la îndoială însăşi existenţa Dianei Vaughan. Hacks trădase, iar castelul pe care Taxil îl construise se prăbuşea. Eram acum oprimaţi de haita adversarilor noştri şi în acelaşi timp de mulţii imitatori ai Dianei, precum acel Margiotta pe care l-ai amintit dumneata. Înţelegeam că forţasem prea tare nota, ideea unui diavol cu trei capete care benchetuia cu şeful guvernului italian era greu de digerat.

Câteva întâlniri cu părintele Bergamaschi mă convinseseră de-acum că, chiar dacă iezuiţii romani de la Civilta cattolica erau hotărâţi să mai susţină cauza Dianei, iezuiţii francezi (vezi articolul părintelui Portalie pe care-l citezi dumneata) aveau de-acum motive să îngroape toată povestea. O altă convorbire scurtă cu Hebuterne mă convinsese că şi masonii abia aşteptau ca farsa să înceteze. Catolicii voiau ca treaba să fie terminată fără zgomot, aşa încât să nu arunce altă discreditare asupra ierarhiei, masonii însă doreau o dezminţire în gura mare, pentru ca toţi anii de propagandă antimasonică ai lui Taxil să fie stigmatizaţi ca pură ticăloşie.

Astfel, într-o zi primisem concomitent două mesaje. Unul, de la părintele Bergamaschi, spunea: „Te autorizez să-i oferi lui Taxil cincizeci de mii de franci ca să încheie toată afacerea. Cu frăţietate întru Hristos, Bergamaschi”. Celălalt, al lui Hebuterne, zicea: „Deci să terminăm. Oferă-i lui Taxil o sută de mii de franci dacă mărturiseşte public că el a inventat totul” .

Aveam spatele acoperit din ambele părţi, nu-mi rămânea decât să-l împing pe Taxil la convertire sau reconvertire, ce-o fi fost ea. Ca şi la începutul acestei isprăvi, aveam din nou la dispoziţie o sută cincizeci de mii de franci, iar pentru Taxil şaptezeci şi cinci de mii erau suficienţi, deoarece aveam argumente mai convingătoare decât banul.

— Taxil, l-am pierdut pe Hacks şi ar fi greu s-o expunem pe Diana unei confruntări publice. Eu am să mă gândesc cum s-o fac să dispară. Dar cel care mă îngrijorează eşti dumneata: după zvonurile pe care le-am cules, se pare că masonii au hotărât s-o termine cu dumneata, iar dumneata însuţi ai scris cât de sângeroase sunt răzbunările lor. Înainte te-ar fi apărat opinia publică catolică, dar acum vezi că până şi iezuiţii bat în retragere. Şi iată că ţi se oferă o ocazie extraordinară: o lojă, să nu mă întrebi care, fiindcă-i vorba de ceva foarte secret, îţi oferă şaptezeci şi cinci de mii de franci dacă declari public că ţi-ai bătut joc de toţi. Pricepi ce avantaj are masoneria de-aici: se curăţă la loc de tot rahatul pe care l-ai aruncat asupra ei şi-i acoperă din nou cu el pe catolici, care par nişte creduli. Cât despre dumneata, publicitatea care o să-ţi vină din această lovitură de teatru va face ca operele dumitale imediat următoare să se vândă mai mult decât cele anterioare, care printre catolici se şi vindeau tot mai puţin. Recâştigi publicul anticlerical şi mason. Îţi prinde bine.

N-aveam nevoie să insist mult. Taxil e o paiaţă, iar ideea de a se expune într-o nouă ispravă de circ făcea să-i sclipească ochii de pe acum.

— Ascultă, dragă domnule abate, eu închiriez o sală şi comunic presei că într-o anumită zi va apărea Diana Vaughan şi va prezenta publicului şi o fotografie a demonului Asmodeu, pe care a făcut-o cu îngăduinţa lui Lucifer însuşi! Să spunem că printr-un afiş promit că intre participanţi va fi trasă la sorţi o maşină de scris în valoare de patru sute de franci, nu va fi însă necesar să fie extrasă, pentru că, bineînţeles, o să mă prezint ca să spun că Diana nu există — şi dacă nu există ea, e firesc ca nici maşina de scris să nu existe. Văd de pe acum scena: voi ajunge în toate jurnalele şi pe prima pagină. Foarte frumos. Dă-mi timp să