A doua zi Taxil găsise sala, la Societe de Geographie, dar avea să fie liberă numai luni după Paşte. Îmi amintesc că am spus: — O să fie cam peste o lună, deci. În perioada asta nu te mai arăta, ca să nu stârneşti alte bârfe. Eu între timp o să mă gândesc cum să procedez cu Diana.

Taxil avusese un moment de ezitare, buza îi tremura şi, odată cu ea, îi tremurau şi mustăţile: — N-oi fi vrând... s-o elimini pe Diana, zisese.

— Ce prostie, îi răspunsesem eu, nu uita că sunt om al bisericii. O voi duce acolo de unde am luat-o.

Mi s-a părut speriat la ideea de a o pierde pe Diana, dar frica de răzbunarea masonică era mai puternică decât ceea ce era sau fusese atracţia lui faţă de Diana. Pe lângă că-i un pungaş, e şi laş. Cum ar fi reacţionat dacă i-aş fi spus că da, aveam intenţia s-o elimin pe Diana? Poate că, de frica masonilor, ar fi acceptat ideea. Cu condiţia să nu fie el cel care o elimina.

Luni după Paşte va fi în 19 aprilie. Dacă, prin urmare, căzând de acord cu Taxil, era vorba de o lună de aşteptare, faptul trebuia să se petreacă în jurul datei de 19 sau 20 martie. Deci, recompunând puţin câte puţin faptele ultimilor zece ani, am ajuns până acum o lună. Iar dacă acest jurnal trebuia să-mi servească şi mie, ca şi dumitale, ca să găsim originea actualei mele rătăciri, nu s-a petrecut nimic. Sau poate că evenimentul crucial a avut loc tocmai în ultimele treizeci de zile.

Acum e ca şi cum m-aş teme să-mi amintesc mai multe.

17 aprilie, în zori

Pe când Taxil încă se mai învârtea furios prin casă şi începea să spumege de nerăbdare, Diana nu-şi dădea seama de ceea ce se petrecea, în alternările dintre cele două condiţii, urmărea conciliabulele noastre cu ochii larg deschişi şi părea că se trezeşte doar când un nume de persoană sau de loc îi scăpăra ca un fulger slab în minte.

Se reducea acum tot mai mult la ceva vegetal, cu o singură manifestare animală, o sensibilitate tot mai excitată, care se îndrepta în mod independent asupra lui Taxil, a lui Bataille când era printre noi, asupra lui Boullan, bineînţeles, şi — oricât încercam să nu-i ofer niciun pretext — asupra mea.

Pe de altă parte, Diana intrase în asociaţia noastră când avea puţin peste douăzeci de ani şi acum trecuse de treizeci şi cinci de ani. Taxil zicea cu zâmbete din ce în ce mai lubrice că, maturizându-se, se făcea din ce în ce mai fermecătoare, de parcă o femeie trecută de treizeci de ani ar mai putea fi dorită. Poate că vitalitatea apropiată de cea a unui arbore dădea privirii ei un aer vag care părea misterios, pe când buza de sus îi tremura uneori de teamă şi părea să vibreze de senzualitate. Dar sunt perversiuni în care eu nu sunt expert.

Dumnezeule, de ce mă opresc asupra formei carnale a femeii aceleia, care pentru noi trebuia să fie doar un nefericit instrument?

***

Am spus că Diana nu-şi dădea seama de toate câte ni se întâmplau atunci. Poate greşesc: în martie, poate pentru că nu-i mai vedea nici pe Taxil, nici pe Bataille, se excitase. Era în prada unei crize isterice, demonul (zicea ea) o obseda cu cruzime, o rănea, o muşca, îi răsucea picioarele, îi dădea lovituri peste faţă — şi-mi arăta nişte semne albăstrui în jurul ochilor. Pe palme începeau să-i apară urme de răni care semănau a stigmate. Se întreba de ce puterile infernale acţionau aşa de sever tocmai în ce-o privea pe o paladiană a lui Lucifer şi mă apuca de haină, ca pentru a cere ajutor.

M-am gândit la Boullan, care se pricepea mai bine decât mine la farmece. Într-adevăr, imediat ce l-am chemat, Diana l-a apucat de braţe, începând să tremure. El i-a pus mâinile pe creştet şi, vorbindu-i cu