― Doar n-o să-mi spui că ţi-e frică de o amărâtă de furnică, îi şopti Laetitia la ureche.

Degetele încep să se apropie şi pe 103 o cuprinde teama. Îşi aminteşte pe loc de lecţiile ce i se predau la Bel-o-kan pe când era mică. Când te afli faţă în faţă cu un prădător, trebuie să uiţi că e mai puternic decât tine. Trebuie să te gândeşti la altceva, să-ţi păstrezi calmul. Prădătorul se aşteaptă totdeauna să fugi din faţa lui, şi în consecinţă are un comportament adecvat, care să preîntâmpine fuga. Dacă rămâi însă nemişcat în faţa lui, imperturbabil, fără să manifeşti nici un semn de frică, el se simte descumpănit şi nu mai îndrăzneşte să te atace.

Cele cinci Degete vin încet în întâmpinarea ei.

Şi nu par deloc descumpănite.

― Fii atent mai ales să nu o sperii! Stai, mai încet, că altfel o să fugă.

― Sunt convins că nu fuge doar pentru că aşteaptă să ajung destul de aproape ca să mă poată muşca.

Comisarul continuă, totuşi, să-şi mişte mâna înainte, încet, dar în acelaşi ritm.

Degetele ce se apropie de ea par complet nepăsătoare şi nu dau nici cel mai mic semn de comportare ostilă. Atenţie! Trebuie să fie o capcană. Dar 103 se conjură să nu fugă.

Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Ei haide, îşi zice ea, am bătut atâta drum ca să le întâlnesc şi iată că acum, când am ajuns la ele, nu mai vreau decât să-mi iau cele şase labe la spinare şi să o tulesc! Curaj, 103, că doar le-ai mai înfruntat şi n-ai murit.

Şi, totuşi, nu e deloc uşor să vezi în faţa ta cinci mingi roze, de zece ori mai înalte şi mai voluminoase decât tine şi să-ţi spui cu toate acestea că nu trebuie în nici un caz să faci vreo mişcare.

― Mai încet, mai încet, doar vezi bine că o sperii: antenele îi tremură întruna.

― Lasă-mă, că a început să se obişnuiască cu ritmul în care îmi înaintează mâna. Animalele nu se tem de ceva ce se mişcă lent şi regulat. Pui, pui, pui...

E ceva instinctiv. În clipa când Degetele ajung la mai puţin de douăzeci de paşi de ea, 103 este tentată să-şi desfacă larg mandibulele ca să le atace. Dar în mandibule ţine hârtia împăturită. Prin urmare, are un fel de căluş în gură, de nu mai poate nici să muşte. Atunci îşi întinde vârfurile antenelor drept în faţă. În mintea ei se declanşează un vârtej de nedescris. Cele trei creiere pe care le are dialoghează şi fiecare vrea să-şi impună părerea:

― Să fugim!

― Nu intra în panică. Doar n-am venit degeaba până aici.

― Vom fi strivite!

― Oricum, Degetele sunt acum prea aproape ca să mai putem fugi!

― Opreşte-te, e moartă de frică, porunci Laetitia Wells.

Mâna se opri. Furnica se dădu îndărăt cu trei paşi, apoi rămase nemişcată.

― Vezi că abia când mă opresc se teme mai rău.

O clipă, 103 nădăjduieşte într-un răgaz, dar Degetele avansează din nou. Dacă nu face nimic, o vor atinge în câteva secunde. 103 a avut deja ocazia să constate ce efect poate să aibă un bobârnac de-al Degetelor. Îşi aminteşte de cele două atitudini pe care le poţi adopta în faţa necunoscutului: acţiunea sau supunerea. Şi, cum ea nu e dispusă să se supună, acţionează!

Formidabil: furnica i se urcase pe mână! Jacques Méliès era încântat. Furnica însă gonea, năpustindu-i-se de-a lungul braţului pe care îl folosea ca trambulină ca să sară şi să urce pe umărul Laetitiei Wells.

103 avansează cu paşi prudenţi. Aici miroase mai plăcut decât pe celălalt Deget. Îşi oferă răgazul de-a analiza tot ce vede şi simte. Dacă îi este dat să scape, informaţiile îi vor servi ulterior pentru feromonul zoologic despre Degete. Când stai pe un Deget, ai o senzaţie ciudată. E o întindere netedă de un roz deschis, brăzdată de şanţuri fine, iar la intervale regulate se găsesc nişte puţuri înguste pîine de o sudoare cu miros plăcut.

103 face câţiva paşi pe rotunjimea albă a umărului Laetitiei Wells. Aceasta nu îndrăzneşte să se mişte, de teamă să nu o strivească. Insecta escaladează gâtul, a cărui urzeală mătăsoasă o umple de încântare, apoi înaintează pe gură, apăsând cu toată greutatea labelor pe perniţele de un roz intens, după care se rătăceşte o clipă prin grota nării stângi a Laetitiei, care se abţine din răsputeri să nu strănute.

Furnica iese din nas şi se apleacă peste globul ochiului stâng; e umed şi mobil, iar în mijlocul unui ocean de culoarea fildeşului se află o insulă mov; 103 evită să se aventureze, de teama să nu-şi încleieze labele. Şi bine face, deoarece un soi de membrană mare, terminată cu o perie neagră, acoperă globul ochiului în momentul imediat următor.

103 străbate înapoi drumul de-a lungul gâtului, apoi se strecoară între sâni. Ia te uită, aici sunt câţiva pistrui de care se împiedică! După care, fermecată de urzeala fină a sânilor, porneşte la asaltul unui sfârc al cărui pisc trandafiriu suferă mereu nişte schimbări. Ajunsă sus, se opreşte ca să-şi ia câteva însemnări. Ştie că se află pe un Deget şi că i se dă voie să îl viziteze. Gioulikanienele au avut dreptate: Degetele acestea nu sunt agresive. Din vârful sânului, furnica are o perspectivă desăvârşită asupra celuilalt sân, ca şi a văii formate de abdomen.

Coboară de-a lungul ei şi admiră întinderea aceea caldă şi moale, de culoare deschisă.

― Nu te mişca, ţi se apropie de buric.

― Încerc, dar mă gâdilă.

103 cade în adâncitura buricului, urcă îndărăt, aleargă de-a lungul coapselor lungi, escaladează genunchiul, apoi coboară pe gleznă şi se caţără pe laba piciorului.

De acolo, vede cinci Degete mici, obeze şi atrofiate, ale căror extremităţi sunt colorate în roşu. O ia îndărăt de-a lungul gambei şi sprintează pe pulpe, alunecând pe pielea lor albă şi netedă, apoi peste