o femeie slabă şi imperfectă, dar tot am momente când gândesc că viaţa este foarte frumoasă. Crede-mă că-ţi spun adevărul. Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit.

  Cred că nu e cazul să-ţi spun cât de rău îmi pare că relaţia ta cu Naoko nu va avea un sfârşit fericit. Dar cine ştie oare ce e bine şi ce nu? De aceea, sinchiseşte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din proprie experienţă că dacă scapi asemenea şanse —şi ele nu sunt decât două-trei în viaţă – o să regreţi apoi câte zile vei trăi.

  Eu cânt în fiecare zi la chitară, nu pentru cineva anume. Poate pentru tine n-are nici un haz ce-ţi spun eu… Trebuie să-ţi mai mărturisesc că urăsc nopţile întunecate şi ploioase. Sper că voi mai avea totuşi prilejul să mănânc struguri în camera în care vă aflaţi voi doi, adică tu şi Naoko, iar eu să vă cânt la chitară.

  Pe curând.

  Ishida Reiko.

  Capitolul al unsprezecelea.

  Reiko mi-a mai trimis câteva scrisori după ce-a murit Naoko, scriindu-mi că n-a fost vina mea, că de fapt n-a fost vina nimănui şi că moartea lui Naoko n-a putut fi oprită, aşa cum nu poţi opri ploaia. Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut scrie? La ce bun? Naoko nu mai există în lumea aceasta, ea nu mai este decât un pumn de cenuşă.

  Funeraliile au avut loc, discret, la sfârşitul lunii august şi după terminarea lor m-am întors la Tokyo, anunţându-mi imediat gazda că am să lipsesc o perioadă de timp, iar patronul, că nu voi putea merge, o vreme, la slujbă. I-am scris un bileţel lui Midori, în care o anunţam, cu inima strânsă, că deocamdată nu-i puteam spune nimic, dar o rugam să mai aibă puţină răbdare. În următoarele trei zile am stat prin cinematografe de dimineaţa până seara. După ce am văzut toate filmele noi din Tokyo, mi-am îndesat lucrurile în rucsac, mi-am scos toţi banii din cont şi am pornit spre gara Shinjuku, urcându-mă în primul expres care s-a nimerit.

  Nu-mi aduc aminte nici pe unde am umblat, nici cum am călătorit. Îmi amintesc perfect privelişti, sunete, mirosuri, dar numele localităţilor s-au pierdut în ceaţă. Nu mai ştiu nici măcar ce am văzut mai întâi sau la urmă. Călătoream dintr-o localitate în alta cu trenul, cu autobuzul sau făceam autostopul, şi mă luau camionagiii pe locul din stânga31. Îmi întindeam sacul de dormit pe locuri virane, prin gări, prin parcuri, pe malurile râurilor sau pe plajă. Chiar m-au lăsat într-o noapte să dorm la poliţie, iar în alta am dormit în cimitir. Puteam dormi oriunde, atâta vreme cât nu încurcam pe nimeni şi cât puteam să zac oricât îmi făcea mie plăcere. Când oboseam, mă băgăm în sacul de dormit, luam câteva înghiţituri de whisky ieftin şi dormeam buştean. Erau localităţi în care lumea, drăguţă, îmi aducea chiar de mâncare sau spirale împotriva ţânţarilor, iar în alte părţi erau şi unii mai puţin drăguţi care chemau poliţia şi mă izgoneau de prin parcuri. Oricum nu conta. Singurul lucru pe care-l doream era să dorm în localităţi pe care nu le cunoşteam.

  Când rămâneam fără bani, munceam trei-patru zile şi îmi câştigam banii de care aveam nevoie pentru o perioadă de timp. Se găsea oriunde ceva de lucru pentru mine. Nu aveam o destinaţie anume în minte, ci pur şi simplu mă mutam dintr-o localitate în alta. Lumea cea mare e plină de lucruri ciudate şi de persoane stranii. La un moment dat i-am telefonat lui Midori. Îmi era cumplit de dor de vocea ei.

  — Să ştii că şcoala a început de mult, mi-a spus ea. La unele cursuri ni se cer deja referate. Ce naiba ai de gând? Ai lipsit deja trei săptămâni. Unde eşti şi ce faci?

  — Îmi pare rău, dar încă nu mă pot întoarce la Tokyo. Nu încă.

  — Doar atâta ai să-mi spui?

  — Acum nu sunt în stare de mai mult. Poate în octombrie…

  Midori mi-a trântit receptorul în nas.

  Mi-am văzut mai departe de drumurile mele. Mai poposeam din când în când la câte un hotel ieftin ca să fac baie şi să mă bărbieresc. Privindu-mă în oglindă, realizam şi eu în ce hal ajunsesem. Pielea îmi crăpase de la soare, ochii mi se înfundaseră în orbite, pe obraji aveam pete şi tăieturi inexplicabile. Arătam de parcă tocmai mă târâsem afară dintr-o văgăună. Nu-mi venea să cred, şi totuşi eram eu.

  La un moment dat, mă aflam undeva pe coasta de nord a mării, în Tottori sau la nord de Hyogo. Îmi era uşor să umblu pe malul mării şi puteam găsi întotdeauna un loc confortabil pentru odihnă. Nisipul era plăcut ca aşternut. Apoi adunam lemne care pluteau pe apă şi făceam focul la care prăjeam peştele cumpărat de la pescărie. Beam nişte whisky şi în timp ce ascultam vuietul valurilor, mă gândeam la Naoko. Mi se părea cumplit de ciudat că ea a murit şi că nu mai face parte din lumea aceasta. Nu puteam pur şi simplu să accept această realitate. Nu-mi venea să cred. Am auzit cu urechile mele când s-au bătut ultimele cuie în capacul sicriului şi totuşi refuzam să cred că ea a trecut în nefiinţă.

  Imaginea ei îmi era încă mult prea vie în minte. Nu puteam să uit cum îmi cuprinsese penisul în gură şi încă mai trăiam senzaţia părului ei lung mângâindu-mi abdomenul. Îi simţeam căldura trupului şi respiraţia şi retrăiesc parcă momentul orgasmului. Îmi aduceam aminte de toate acestea de parcă s-ar fi petrecut cu cinci minute în urmă. Aveam impresia că Naoko era lângă mine şi dacă întindeam mâna, o atingeam. Dar ea nu era lângă mine, trupul ei nici nu mai exista pe lume.

  Oare de ce figura lui Naoko mă obseda