în nopţile în care nu puteam dormi? Pur şi simplu nu eram capabil să-i alung imaginea. S-au adunat în mine mult prea multe amintiri, şi dacă una singură dintre ele îşi croia drum spre suprafaţă, toate celelalte năvăleau după ea, iar eu mă simţeam incapabil să le stăvilesc.

  Aveam senzaţia că o ating pe Naoko cea îmbrăcată în pelerină galbenă de ploaie, curăţind colivia păsărilor şi ducându-le de mâncare. Îmi trecea prin faţa ochilor imaginea tortului pe jumătate turtit şi cămaşa udă de lacrimile lui Naoko. De fapt, plouase şi în seara respectivă. În iarna aceea m-am plimbat cu Naoko, îmbrăcată în haina din păr de cămilă. Îşi purta părul strâns cu o agrafă mare şi o pipăia mereu să vadă dacă stă bine. Naoko ce mă scruta cercetător cu ochii ei limpezi, era îmbrăcată în cămaşă albastră de noapte şi şedea, cu genunchii la bărbie, pe canapea.

  Toate aceste imagini mă izbeau cu violenţă, una după alta, asemenea unor valuri puternice care voiau parcă să mă poarte spre un ţinut straniu… O lume în care să trăiesc împreună cu moarta. In lumea aceea Naoko trăia, vorbea cu mine, ne îmbrăţişam. Era o lume în care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci făcea parte integrantă din viaţă. Naoko continua să trăiască cu moartea în ea.

  — Să ştii, Watanabe, că mi-e bine. Nu-ţi face griji! E doar moartea şi-atât, părea ea că-mi spune.

  Nu mă simţeam mâhnit într-un asemenea loc. Moartea era moarte şi Naoko era Naoko.

  — Care-i problema? mă întreba ea cu un zâmbet sfios. Sunt aici şi gata.

  Gesturile ei familiare îmi alinau sufletul şi-mi vindecau rănile. „Dacă aceasta este moartea”, gândeam eu, „nici nu-i chiar atât de rău”.

  — Da, spuse Naoko, moartea nu e cine ştie ce. E doar moarte. Totul este atât de simplu aici.

  Vocea lui Naoko îmi răsuna în urechi în răgazul pe care-l lăsau valurile negre ce se izbeau de ţărm.

  În cele din urmă, valurile s-au domolit şi eu am rămas singur pe plajă. Stors de vlagă, nu mă simţeam în stare să fac doi paşi şi m-am trezit prins în mrejele tristeţii. In asemenea situaţii mă puneam pe plâns. Nu ştiu dacă pot să-i spun chiar plâns. Erau nişte lacrimi mari care se prelingeau precum sudoarea.

  La moartea lui Kizuki am învăţat un lucru pe care n-am să-l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieţii, ci face parte din viaţă.

  Era cu siguranţă adevărat ce spusese el. Cât trăim, avem moartea în noi şi o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care trebuie să le ştim. Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de nici un folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat. Cu vuietul valurilor şi cu şuieratul vântului în urechi, apăsat de asemenea gânduri, zilele treceau pe nesimţite. Supravieţuind doar cu whisky, apă şi pâine, cu părul plin de nisip, cu rucsacul în spinare, la acel început de toamnă, am luat-o pe malul mării tot spre vest, spre vest.

  Într-o seară cu vânt puternic, pe când stăteam încotoşmănat în sacul meu de dormit, lângă o barcă părăginită şi plângeam în voie, a trecut pe lângă mine un pescar tânăr, care mi-a oferit o ţigară. Nu mai fumasem de vreo zece luni, dar am acceptat-o imediat. M-a întrebat de ce plâng. Fără să cuget deloc, i-am trântit o minciună. I-am spus că mi-a murit mama şi pentru că nu mă mai puteam linişti, am pornit la drum, fără nici o ţintă. M-a compătimit din tot sufletul. A luat-o spre casă şi s-a întors cu o sticlă de sake de 1,8 litri şi două pahare.

  În bătaia vântului spulberând nisipul, beam liniştiţi. Mi-a spus că i-a murit mama când avea şaisprezece ani. Nu fusese niciodată sănătoasă, dar pentru că muncise prea mult, de dimineaţa până seara, fără întrerupere, puterile au părăsit-o cu totul. Eram atent, cu gândurile totuşi departe, dând din cap sau mormăind ceva în semn de ascultare. Aveam senzaţia că mi se spunea o poveste din altă lume. Despre ce naiba vorbea individul acela? Mă cuprinse brusc o furie de-mi venea să-i sucesc gâtul. Ce-mi păsa mie de mama lui? Eu am pierdut-o pe Naoko! A dispărut complet de pe faţa pământului trupul ei frumos! De ce-mi vorbea el despre mama lui?

  Furia mi-a trecut la fel de repede cum mă apucase. Am închis ochii şi am ascultat mai departe, doar pe jumătate atent, povestea nesfârşită a pescarului. În cele din urmă m-a întrebat dacă mâncasem ceva. I-am spus că n-am mâncat, dar că am în rucsac pâine, brânză, roşii şi ciocolată. M-a întrebat ce am mâncat de prânz şi i-am răspuns că am mâncat pâine, brânză, roşii şi ciocolată. Auzind acestea, mi-a spus să aştept puţin şi a dispărut. Am încercat să-l opresc, dar dus a fost în bezna nopţii.

  Văzându-mă singur, nu-mi rămânea decât să beau sake. Ţărmul era murdar de la artificiile care arseseră pe nisip, iar valurile, supărate parcă, loveau malul cu un vuiet asurzitor. Un câine costeliv se îndreptă, dând din coadă, spre focul pe care-l aprinsesem, în căutare de mâncare, probabil, dar văzând că nu e nimic, se îndepărtă resemnat.

  Tânărul pescar s-a întors după vreo treizeci de minute cu două cutii şi cu o sticlă de sake. Mi-a arătat cu care cutie să încep, spunându-mi că cea de dedesubt are doar orez înfăşurat în foiţe de alge de mare şi pastă de soia şi deci rezistă până a doua zi. Şi-a turnat sake în pahar şi mi-a turnat şi mie. I-am mulţumit politicos şi