Cărți «Pădurea Norvegiană descarcă cărți bune online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:
După ce-a plecat pescarul, mi-am amintit brusc de prima mea iubită, prima fată cu care mă culcasem în anul al treilea de liceu. M-au trecut fiori pur şi simplu când am realizat ce urât mă purtasem cu ea. Niciodată nu mi-a păsat de gândurile ei, de sentimentele ei, de faptul că o rănisem. Nu m-am mai gândit deloc la ea de-atunci, deşi fusese foarte dulce, dar la vremea aceea mi se părea că mi se cuvine totul. Ce-o mai fi făcând? Oare m-a iertat? Mi s-a făcut brusc rău şi am vomitat lângă barca părăsită. Mă durea capul de la sake şi mă simţeam cumplit de prost pentru că-l minţisem pe pescar şi-i mai luasem şi banii pe deasupra. M-am gândit imediat că ar fi cazul să mă întorc la Tokyo. Nu aveam cum să continuu, la nesfârşit, cu acest mod de viaţă. Mi-am băgat sacul de dormit în rucsac, mi-am pus rucsacul în spinare şi m-am îndreptat spre gara din localitate. L-am întrebat pe un controlor din gară cum să ajung la Tokyo. A scos mersul trenurilor, l-a studiat puţin şi mi-a răspuns că pot ajunge la Osaka până dimineaţă, schimbând trenul de câteva ori, iar de acolo, cu expresul, până la Tokyo. I-am mulţumit politicos şi cu cei cinci mii de yeni, primiţi de la pescar, mi-am luat bilet de tren până la Tokyo. În aşteptarea trenului, am cumpărat un ziar şi uitându-mă la dată, am văzut că era 2 octombrie 1970. Trecuse o lună bună de când pornisem în călătoria mea fără ţintă. Eram conştient că a sosit momentul să mă reîntorc la lumea cea reală.
Luna de călătorie nu mi-a schimbat nici starea de spirit şi nici nu a atenuat şocul provocat de moartea lui Naoko. M-am întors la Tokyo cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care îl părăsisem cu o lună în urmă. Nu mă simţeam capabil nici măcar să-i telefonez lui Midori. Cum s-o abordez? Ce îi puteam spune? Să-i spun pur şi simplu că totul s-a terminat şi că de-acum încolo putem fi fericiţi? Nu eram în stare să-i spun aşa ceva. Dar oricum i-aş fi spus şi orice i-aş fi spus, realitatea nu se putea schimba cu nimic. Naoko era moartă, Midori trăia. Naoko era un pumn de cenuşă albă, Midori o fiinţă în carne şi oase.
Aveam o senzaţie de maculare pe care nu o puteam învinge. Deşi mă întorsesem la Tokyo, n-am făcut decât să mă închid în casă câteva zile. Gândurile mele stăruiau asupra moartei mai degrabă decât asupra celei care era în viaţă. Încăperile sufletului meu, pe care i le dedicasem lui Naoko, au rămas zăvorâte, mobilele acoperite cu pânze albe şi pervazurile prăfuite. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilelor în acele încăperi. Apoi m-am gândit la Kizuki şi mi-am dat seama ce idei stranii puseseră stăpânire pe mine. „Deci ai pus, până la urmă, mâna pe Naoko”, ziceam în sinea mea. „Ei bine, stai liniştit, Kizuki, a fost a ta de la bun început. Probabil că aşa a fost să fie, acolo-i locul ei, dar să ştii că în lumea aceasta imperfectă în care trăiesc eu, am făcut tot ce s-a putut pentru Naoko. Mi-am dat toată silinţa să ne fie bine la amândoi, să începem o viaţă nouă. Asta e, n-am ce-i face. E a ta acum, pe tine te-a ales. Naoko şi-a pus funia de gât în pădurea aceea întunecată precum adâncul sufletului ei. Cândva, demult, Kizuki, ai luat o părticică din mine şi ai dus-o în lumea aceea a morţilor. Acum, Naoko a mai luat o părticică cu ea. Uneori am impresia că sunt doar un paznic de muzeu. Dar ştii ce muzeu? Un muzeu gol, pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care eu îl păzesc doar pentru mine.”
La patru zile după ce m-am întors la Tokyo am primit o scrisoare expres de la Reiko. În plic am găsit un simplu bileţel în care îşi manifesta îngrijorarea că nu a mai luat de mult legătura cu mine şi mă ruga să-i telefonez la ora nouă dimineaţa sau la ora nouă seara, asigurându-mă că va sta lângă telefon.
Am sunat-o la nouă seara şi a răspuns după primul apel.
— Eşti sănătos? m-a întrebat ea.
— Mai mult sau mai puţin, am răspuns eu.
— Ia ascultă, te deranjează dacă vin poimâine până la tine? Vreau să ne întâlnim.
— Ce vrei să spui? Vii la Tokyo?
— Exact asta vreau să fac. Îmi doresc să stăm de vorbă pe îndelete.
— Înţeleg că pleci definitiv de-acolo, nu?
— Păi, dacă nu plec, n-avem cum să ne întâlnim, nu? răspunse Reiko. Şi consider că a cam sosit momentul să o şterg de-aici. Au trecut deja opt ani. Dacă mai stau mult, putrezesc de tot.
Amuţisem complet. Nu ştiam ce să mai spun.
— Vin poimâine cu expresul de trei şi douăzeci de minute. Poţi să mă aştepţi la gară? Mai ţii minte cum arăt? Sau nu te mai interesează deloc persoana mea de când a părăsit Naoko această lume?
— Hai, lasă prostiile! am