— O să mă recunoşti imediat. Nu cred că o să mai fie vreo femeie între două vârste, cu chitara în mână.

  Normal că am recunoscut-o imediat pe Reiko, în gară. Purta o haină bărbătească din stofă de lână englezească, ţesută de mână, pantaloni albi şi tenişi roşii. Era tunsă scurt şi, pe alocuri, şuviţele stăteau ridicate în sus ca nişte ţepi. În mâna dreaptă ţinea o valiză maro, din piele, iar în stânga, cutia neagră în care se afla chitara. Când m-a zărit, mi-a aruncat un zâmbet şiret căruia, surprinzător, i-am răspuns pe loc, în acelaşi mod. I-am luat din mână valiza şi am pornit, alături de ea, spre linia Chôô.

  — Ia ascultă, Watanabe, de când ai faţa asta groaznică? Sau aşa se poartă în Tokyo, mai nou?

  — Poate pentru că am călătorit mult şi nu prea am mâncat ca lumea. Ţi-a plăcut în expres?

  — E îngrozitor! Nu se poate deschide nici un geam şi voiam să-mi cumpăr ceva de mâncare, de pe un peron.

  — Bine, dar e mâncare şi în tren.

  — La ce te referi? La sandvişurile acelea scumpe şi scârboase? Nici un cal lihnit de foame nu s-ar atinge de porcăriile alea. Mi-au plăcut întotdeauna gustările cu plătică, pe care le cumpăram din gara Gotenba.

  — Dacă vorbeşti aşa, trebuie să mă port cu tine precum cu o bătrânică. Asta se întâmpla demult.

  — Păi sunt o bătrânică, nu? răspunse Reiko.

  În trenul de Kichijoji, a privit tot timpul pe fereastră, cu deosebit interes, peisajul oferit de câmpia Musashino.

  — S-a schimbat mult peisajul, în opt ani? am întrebat-o.

  — Ia ascultă, Watanabe! Nu cred că îţi dai seama ce simt eu acum.

  — Chiar nu.

  — Mi-e teamă. Mi-e atât de teamă, încât simt că pot să înnebunesc. Ce naiba caut eu aici? Singură…într-un asemenea loc! Da, dar nu ţi se pare că „a înnebuni” e un cuvânt drăgălaş?

  Am zâmbit şi am luat-o de mână.

  — Nu fi îngrijorată, totul e în ordine. Forţa ta interioară ţi-a purtat paşii până aici.

  — Nu forţa mea interioară m-a scos din locul acela, spuse Reiko. Tu şi Naoko m-aţi ajutat mult. Nu mai puteam suporta atmosfera de acolo fără Naoko şi simţeam nevoia să vin la Tokyo să stau de vorbă cu tine pe îndelete. De aceea am plecat. Probabil că mi-aş fi petrecut tot restul vieţii acolo dacă n-ar fi intervenit ceva care să mă determine să plec.

  Am aprobat-o din cap şi am întrebat-o:

  — Ce-ai de gând de-acum încolo, Reiko?

  — Mă duc la Asahikawa. Da, chiar la Asahikawa! O fostă colegă de colegiu are o şcoală de muzică şi mi-a propus acum doi-trei ani să merg la ea să o ajut, dar am refuzat-o, motivând că e prea frig pentru mine acolo. Acum, că mi-am dobândit iar libertatea, m-am decis să o iau spre Asahikawa. Greu de crezut, nu? Să ajung eu într-o văgăună ca aceea!

  — Nu-i chiar atât de îngrozitor, am asigurat-o eu. Am fost şi eu o dată acolo şi nu mi s-a părut un oraş prea rău. Ba chiar aş putea spune că are farmecul lui aparte.

  — Zău?

  — Ascultă ce-ţi spun! Cu siguranţă e mai bine acolo decât în Tokyo.

  — Nu am unde merge în altă parte şi mi-am trimis deja bagajele. Ia ascultă, Watanabe, o să vii în vizită la mine, în Asahikawa?

  — Bineînţeles. Tu ai de gând să pleci imediat acolo? Nu mai stai puţin prin Tokyo?

  — Aş sta vreo două-trei zile să-mi trag sufletul. Mă poţi găzdui? Îţi promit că nu te deranjez.

  — Nu mă deranjezi absolut deloc. Eu pot să dorm în dulapul din perete, în sacul de dormit.

  — Nu-ţi pot face una ca asta!

  — Zău că nu mă deranjează cu nimic. Dulapul e imens.

  Reiko bătea ritmic, cu degetele, în cutia chitarei, pe care o ţinea pe genunchi.

  — Trebuie să mă aranjez şi eu puţin înainte de a merge la Asahikawa. Încă nu m-am obişnuit cu lumea exterioară. Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg şi sunt extrem de emoţionată. Crezi că m-ai putea ajuta un pic? Nu am la cine apela.

  — Am să fac tot ce depinde de mine.

  — Sper că nu te deranjez, totuşi.

  — Cum să mă deranjezi!

  Reiko mă privi fix şi îmi zâmbi dulce, fără să mai spună nimic.

  La staţia Kichijoji am coborât din tren şi am luat autobuzul. Până la mine acasă nu am mai vorbit decât despre atmosfera de pe străzile capitalei şi despre cât de mult s-a schimbat Tokyo. Apoi, Reiko mi-a spus câte ceva despre anii ei de studenţie, iar eu i-am povestit despre singura călătorie pe care am făcut-o la Asahikawa. Au trecut zece luni de când n-am mai văzut-o pe Reiko, dar mă simţeam foarte calm şi liniştit în prezenţa ei. În clipa aceea, mi-am dat seama că am mai trăit asemenea senzaţii.

  Gândindu-mă mai bine, am realizat că exact la fel mă simţeam şi când mă plimbam cu Naoko pe străzile oraşului Tokyo. Atunci, eu şi Naoko deplângeam moartea lui Kizuki. Acum, eu şi Reiko o regretam pe Naoko. Dându-mi seama de lucrul acesta, n-am mai putut scoate nici un cuvânt. Reiko a mai continuat o vreme să povestească câte ceva, dar când şi-a dat seama că eu nu zic nimic, a tăcut şi ea.

  Era una dintre acele după-amieze de început de toamnă când lumina era clară şi plăcută, la fel cum a fost şi cu un an în urmă, când am vizitat-o pe Naoko. Norii albi erau subţiri ca un fir de pai, iar cerul părea foarte înalt. Adierea vântului, nuanţa luminii, floricelele din iarbă, ecourile slabe, toate îmi spuneau