că se apropia toamna. Distanţa dintre mine şi cei morţi se mărea cu fiecare nou anotimp. Kizuki a rămas pentru mine la vârsta de şaptesprezece ani, Naoko avea pe veci douăzeci şi unu.

  — Of, ce bine că am ajuns şi într-un loc ca ăsta! spuse Reiko după ce coborî din autobuz şi privi atentă în jurul ei.

  — Nu-i mare lucru de văzut pe-aici, am spus eu.

  Am intrat pe poarta din spate, am luat-o prin grădină şi am intrat în cuibuşorul meu. Reiko părea impresionată de tot ce vedea.

  — Ce grozav! exclamă ea. Tu singur ai făcut toate acestea? Rafturile şi biroul?

  — Normal! am răspuns eu, în timp ce pregăteam ceaiul.

  — Eşti foarte priceput, Watanabe! Şi e atât de curat la tine!

  — Am învăţat de la Cavalerist. El m-a făcut să iubesc atât de mult curăţenia! Proprietarul e foarte fericit şi mereu mă laudă.

  — Aoleu, proprietarul! Trebuie să mă duc să mă prezint, a zis Reiko. Presupun că el locuieşte de partea cealaltă a grădinii, nu?

  — Să te prezinţi? De ce?

  — Nu-i normal? S-a strecurat la tine în casă o femeie ciudată, între două vârste, care mai cântă şi la chitară! Nu crezi că o să i se pară ciudat? Eu consider că-i mai bine să punem lucrurile la punct de la bun început. I-am adus şi un cadou – o cutie cu prăjiturele pentru ceai.

  — Ce înţeleaptă eşti! am exclamat eu, admirativ.

  — Înţelepciunea este apanajul vârstei. Am să-i spun că sunt mătuşa ta din partea mamei şi că vin de la Kyoto, aşa că te rog să nu mă dai de gol. Vezi tu, în situaţii ca acestea diferenţa de vârstă ne ajută. Nimeni nu o să intre la bănuieli.

  A scos prăjiturelele din bagaj şi a plecat să-l salute pe proprietar. Intre timp, eu am mai băut o ceaşcă de ceai pe verandă şi m-am jucat cu pisica. Reiko s-a întors după vreo douăzeci de minute şi a scos din bagaj o cutie cu crochete din orez, spunându-mi că sunt cadoul ei pentru mine.

  — Doamne! Ce-ai avut de vorbit cu el douăzeci de minute? am întrebat-o eu, în timp ce sfărâmam crochetele în dinţi.

  — Am vorbit despre tine, spuse ea luând pisica în braţe şi mângâind-o cu bărbia. Mi-a spus că eşti un tânăr foarte la locul lui, că eşti un student serios şi harnic.

  — Aţi vorbit despre mine?

  — Da, normal! răspunse Reiko, râzând. Apoi a dat cu ochii de chitara mea, a acordat-o puţin şi a interpretat melodia Desafinado a lui Carlos Jobim. N-o mai auzisem de mult cântând la chitară şi simţeam cum mi se încălzeşte iar sufletul.

  — Exersezi şi tu la chitară? m-a întrebat ea.

  — Am găsit-o aruncată într-un colţ al magaziei şi am împrumutat-o. Da, exersez şi eu puţin.

  — Bine, o să-ţi dau nişte lecţii mai târziu… gratuit, spuse Reiko, punând chitara jos. Şi-a scos haina de pe ea, s-a rezemat de stâlpul verandei şi a fumat o ţigară. Purta o cămaşă în carouri cu mâneci scurte.

  — E frumoasă cămaşa asta, nu? întrebă Reiko.

  — Da, este.

  De fapt, chiar arăta bine şi avea un imprimeu frumos.

  — A fost a lui Naoko, a spus Reiko. Ştiai că Naoko şi eu purtam aceeaşi măsură, mai ales când s-a internat? Apoi s-a mai îngrăşat puţin, dar, în mare, ne potriveam la bluze, pantaloni, pantofi, pălării. Doar sutienele nu le puteam împărţi între noi pentru că purtam numere diferite. N-aveam altceva mai bun de făcut, aşa că schimbam hainele între noi. De fapt, mai bine zis, tot ce aveam era în folosinţă comună.

  Am privit-o mai atent pe Reiko pentru că ea îmi atrăsese atenţia. Am constatat că era cam de aceeaşi statură cu Naoko. Avusesem impresia că Reiko este mai slabă decât Naoko, probabil din pricina formei feţei şi a încheieturilor subţiri ale mâinilor. Dar, uitându-mă bine la ea acum, am văzut că este surprinzător de solidă.

  — Şi pantalonii şi jacheta au fost ale ei. Toate au fost ale lui Naoko. Te deranjează că mă vezi îmbrăcată cu lucrurile lui Naoko?

  — Nici vorbă! Sunt sigur că lui Naoko i-ar face plăcere să ştie că-i poartă cineva hainele. Mai ales că i le porţi tu, Reiko.

  — Ciudat, spuse Reiko plesnind uşor din degete. Naoko n-a lăsat nici un testament. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost bileţelul pe care l-a lăsat pe biroul ei şi în care scria: „Vreau ca toată îmbrăcămintea mea să-i rămână lui Reiko”. N-a fost un copil straniu? Oare de ce se mai gândea la haine când se pregătea să moară? Ce mai contau hainele? Poate că ar fi avut o mulţime de alte lucruri de spus.

  — Poate nu, am răspuns eu.

  Pufăind din ţigară, Reiko părea dusă pe gânduri. Apoi spuse:

  — Presupun că vrei să ştii tot ce s-a întâmplat, de la bun început, nu?

  — Da, hai, povesteşte-mi totul!

  — În urma testelor pe care i le-au făcut la spital, s-a constatat că starea ei era mult mai bună, dar doctorii au considerat că ar fi mai înţelept să rămână internată o perioadă, pentru terapie intensivă, aşa că au transferat-o la un spital din Osaka. Parcă ţi-am scris despre asta în scrisoarea pe care ţi-am trimis-o în jur de zece august.

  — Da, am citit scrisoarea.

  — Ei, şi pe douăzeci şi patru august am primit un telefon de la mama lui Naoko. Mă întreba dacă poate să vină împreună cu Naoko să-mi facă o vizită. Naoko avea de gând să-şi strângă lucrurile pe care le lăsase la mine şi pentru că n-aveam să ne mai vedem o perioadă de timp, voia să stăm de vorbă pe îndelete şi poate chiar să rămână o noapte la mine, adică în apartamentul