Nu i-aţi spus nimic atunci cînd ne aflam în apele Franţei. Am să-i vorbesc eu acum, fiindcă sînt aproape de ţara mea. Cînd mă gîndesc că peste cîteva zile Nautilus va trece pe lîngă Noua Scoţie şi că acolo, spre Terra Nova, se deschide un golf larg, şi că în golf se varsă Saint Laurent, şi că Saint Laurent este fluviul meu, fluviul Quebecului, oraşul în care m-am născut, ei bine, cînd mă gîndesc la toate astea mi se urcă sîngele la cap şi mă zbîrlesc tot. Vă spun drept: mai bine mă arunc în mare decît să mai rămîn aici! Nu mai pot!

Se vedea cît de colo că Ned Land ajunsese la capătul răbdării. Firea lui viguroasă nu se putea împăca defel cu închisoarea aceasta prelungită. Slăbea din zi în zi şi se făcea tot mai morocănos. Îmi dădeam seama cît suferă, fiindcă şi pe mine mă năpădise dorul. Doar se scurseseră aproape şapte luni de cînd nu mai aveam nici o ştire de pe uscat. În afară de asta, sihăstria căpitanului Nemo, schimbarea felului său de a fi, mai ales după lupta cu calmarii, faptul că devenise din cale afară de tăcut mă făceau să văd lucrurile sub o altă înfăţişare. Nu mai simţeam entuziasmul din primele zile. Ar fi trebuit să fiu un flamand, cum era Conseil, ca să mă împac cu asemenea situaţie, să trăiesc într-un mediu hărăzit cetaceilor şi celorlalţi locuitori ai mării. Cred că băiatul acesta cumsecade, dacă ar fi avut branhii în loc de plămîni, ar fi fost un peşte de soi!

— Ei. ce ziceţi, domnule? spuse Ned Land, văzînd că nu-i răspund.

— Vrei să-l întreb pe căpitan ce are de gînd în privinţa noastră ?

— Da!

— Şi asta cu toate că ne-a arătat el însuşi destul de limpede?...

— Da! Vreau să fiu sigur pentru ultima dată. Vorbiţi-i numai pentru mine, numai în numele meu, dacă vreţi.

— Vezi, greutatea este că îl întîlnesc destul de rar. Mă ocoleşte.

— N-are a face! Tocmai pentru asta!

— Bine, am să-i vorbesc, Ned.

— Cînd ? întrebă canadianul, stăruitor.

— Cînd am să-l întîlnesc.

— Domnule Aronnax, vreţi să mă duc eu să-l caut?

— Nu, lasă-mă pe mine. Mîine...

— Astăzi, zise Ned Land.

— Fie. Am să-i vorbesc astăzi! îi făgăduii eu canadianului, care ar fi fost în stare să strice totul dacă l-aş fi lăsat să vorbească el însuşi.

Am rămas singur. Mă hotărîsem să limpezesc situaţia chiar atunci, îmi place să nu las lucrurile de azi pe mîine.

M-am dus în camera mea. Alături, în cabina căpitanului, se auzeau paşi. Nu voiam să pierd prilejul de a-l întîlni. Am bătut la uşă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou. Apoi am apăsat pe clanţă şi am intrat. Căpitanul, aplecat peste masa de lucru, nu mă auzise. Hotărît să nu plec fără să-l întreb ce are de gînd să facă, m-am apropiat de el. Îl văzui ridicîndu-şi deodată capul şi încruntîndu-se. După ce mă privi o clipă, îmi spuse aproape răstit:

— Dumneavoastră, aici? Ce doriţi?

— Să vă vorbesc, căpitane.

— Sînt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot să am şi eu, ca dumneavoastră, libertatea de a rămîne nestingherit?

Primirea era puţin încurajatoare. Dar mă hotărîsem să duc lucrurile pînă la capăt.

— Domnule, i-am spus pe un ton rece, vreau să vă vorbesc despre ceva care nu suferă întîrziere.

— Despre ce anume? Aţi mai făcut vreo nouă descoperire! mă întrebă ironic. V-a destăinuit marea vreun secret pe care eu l-am scăpat din vedere?

Vedeam bine că nu ne vom înţelege. Dar înainte de a apuca să-i răspund, căpitanul Nemo îmi arătă un manuscris deschis şi-mi spuse cu multă seriozitate:

— Domnule Aronnax, iată un manuscris redactat în mai multe limbi. Este rezultatul studiilor mele asupra mării şi, dacă o vrea Dumnezeu, n-o să piară odată cu mine. E semnat cu adevăratul meu nume şi întregit cu povestea vieţii mele. Manuscrisul va fi închis într-un aparat care nu se poate cufunda. Ultimul om care va rămîne în viaţă din toţi cîţi sîntem pe bordul lui Nautilus va arunca aparatul în mare, lăsîndu-l în voia valurilor.

Adevăratul nume al căpitanului Nemo! Viaţa sa scrisă de el însuşi! Taina îi va fi, aşadar, dezvăluită? Dar în clipa aceea nu vedeam în cuvintele lui decît prilejul ca să deschid vorba despre ceea ce mă frămînta.

— Domnule căpitan, îi spusei, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Roadele studiilor pe care le-aţi făcut nu trebuie să se piardă. Dar mijlocul pe care-l întrebuinţaţi mi se pare primitiv. Cine ştie unde vor împinge vînturile aparatul şi în ce mîini va cădea? N-aţi putea găsi un mijloc mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre ai dumneavoastră n-ar putea să...?

— Niciodată, domnule! spuse cu tărie căpitanul, întrerupîndu-mă.

— Eu şi tovarăşii mei am fi gata să păstrăm manuscrisul în taină, iar dacă ne-aţi reda libertatea...

— Libertatea! Căpitanul Nemo mă privi o clipă, apoi se ridică.

— Da, şi chiar despre asta venisem să vă vorbesc. Sîntem de şapte luni pe bord. Vă întreb astăzi, în numele tovarăşilor mei şi în numele meu, dacă aveţi de gînd să ne reţineţi aici pentru totdeauna.

— Domnule Aronnax, răspunse căpitanul, vă voi spune şi astăzi ce v-am spus acum şapte luni: cine intră în Nautilus nu trebuie să-l mai părăsească!

— Ne supuneţi unei adevărate robii!

— Numiţi-o cum vă place.

— Dar pretutindeni sclavul are dreptul să-şi răscumpere libertatea! Şi oricare ar fi mijloacele de scăpare, el le găseşte bune!

— Dreptul acesta îl aveţi şi dumneavoastră. M-am gîndit eu vreodată să vă leg printr-un jurămînt?

Căpitanul mă privi încrucişîndu-şi braţele.

— Domnule, îi spusei, ne-ar fi foarte neplăcut să mai deschidem vorba despre asta. Dar fiindcă am început, să mergem pînă la capăt. Vă repet că nu este vorba numai de mine. Pentru mine, studiul este un ajutor, o plăcere, o obişnuinţă, o patimă care mă poate face să uit de toate. Ca şi dumneavoastră, mi-ar plăcea să trăiesc retras, neştiut de nimeni, cu o oarecare speranţă de-a lăsa într-o zi viitorului roadele muncii mele, într-un aparat îndoielnic, încredinţat valurilor şi vînturilor. Într-un cuvînt, pot să vă înţeleg, să vă admir şi să vă urmez cu plăcere în