unele privinţe; dar mai sînt şi alte aspecte care îmi arată viaţa dumneavoastră înconjurată de taine şi de complicaţii, despre care doar eu şi tovarăşii mei nu ştim nimic. Chiar atunci cînd ne-au mişcat durerile dumneavoastră sau cînd aţi dat dovadă de înţelepciune adîncă şi de curaj, a trebuit totdeauna să închidem în noi pînă şi cele mai neînsemnate semne ale bucuriei pe care o ai văzînd un lucru frumos sau bun, fie că-l face un prieten sau un duşman. Simţămîntul că sîntem străini de tot ce vă priveşte face ca situaţia noastră să fie de nesuferit, de neîndurat chiar pentru mine, dar mai cu seamă pentru canadian. Orice om, numai prin faptul că este om, merită să fie luat în seamă. V-aţi întrebat vreodată ce gînduri de răzbunare poate nutri o fire ca a lui Ned Land din dorinţa de libertate şi din ură împotriva sclaviei? V-aţi gîndit vreodată ce poate el gîndi, îndrăzni, încerca? Tăcui. Căpitanul Nemo se ridică:

— Ned Land n-are decît să gîndească, să îndrăznească şi să încerce tot ce vrea. Ce-mi pasă mie? Nu l-am adus eu aici. Nu-l ţin pe bord pentru plăcerea mea! Cît despre dumneavoastră, domnule Aronnax, cred că sînteţi dintre cei care pot înţelege tot, chiar şi tăcerea. Nu mai am nimic să vă spun. Aş dori să fie ultima dată cînd mai vorbim despre lucrul acesta, fiindcă a doua oară nici n-aş putea măcar să vă ascult.

Am plecat. Din ziua aceea, relaţiile noastre se înăspriră foarte mult. Povestii tovarăşilor mei convorbirea avută cu căpitanul.

— Acum ştim, spuse Ned, că nu trebuie să ne aşteptăm la nimic din partea lui. Nautilus se apropie de Long Island. Vom fugi, oricum va fi vremea.

Dar cerul devenea din ce în ce mai ameninţător. Toate semnele arătau apropierea unui uragan. Aerul se făcuse albicios ca laptele, în zare, în locul buchetelor desfăcute de nori cirus, se iveau straturile nimbo-cumuluşi. Mai jos, alergau învălmăşindu-se alţi nori. Marea creştea şi se umfla în vîrtejuri lungi. Păsările, în afară de satanicle, prietena furtunilor, dispăruseră. Barometrul coborîse mult, arătînd grozava tensiune a vaporilor din aer. Amestecul din stormglass se descompunea sub influenţa electricităţii din atmosferă. Lupta dintre elemente era aproape.

Furtuna izbucni în ziua de 18 mai, tocmai cînd Nautilus plutea pe lîngă Long Island, la cîteva mile de trecătorile New York-ului. Mi-ar fi lesne să descriu uraganul, pentru că, în loc să se adăpostească în adîncuri, căpitanul Nemo, nu ştiu de ce, a voit să înfrunte vijelia la suprafaţa apei.

Vîntul sufla dinspre sud-vest, la început cu o tărie de cincisprezece metri pe secundă, apoi, spre ora trei după-amiază, cu douăzeci şi cinci de metri. Aceasta e tăria obişnuită a furtunilor.

Căpitanul Nemo stătea neclintit pe punte, bătut de furia vîntului. Se legase cu o frînghie pe după mijloc, ca să nu fie luat de valurile uriaşe care măturau puntea. M-am urcat şi eu, legîndu-mă la fel şi admirînd în aceeaşi măsură furtuna şi omul care o înfrunta. Nori mari şi destrămaţi măturau valurile mării dezlănţuite. Încreţiturile care de obicei se formează în golul dintre valuri nu se mai vedeau. Cît puteai cuprinde cu ochii, se înălţau talazuri întunecate, a căror creastă nu se mai spărgea, atîta era de compactă. Înălţimea lor creştea necontenit. Uriaşele talazuri se frămîntau, în timp ce Nautilus, culcat cînd pe o parte, cînd pe alta, sau ridicat în picioare ca un catarg, se clătina şi sălta îngrozitor. Pe la ora cinci căzu o ploaie torenţială; ea însă nu domoli nici vîntul şi nici marea. Uraganul se dezlănţui cu o viteză de patruzeci şi cinci de metri pe secundă, adică cu aproape patruzeci de leghe pe oră. La tăria aceasta el dărîmă casele, aruncă ţiglele de pe acoperişuri, înfigîndu-le în uşi, rupe zăbrelele de fier şi clinteşte din loc tunurile. Şi totuşi, în mijlocul vijeliei. Nautilus îndreptăţea cuvintele unui constructor savant: «Nu există vas bine construit pe care să-l poată înfrînge marea!» Era mai tare decît o stîncă, pe care valurile ar fi sfărîmat-o, era un fus de oţel ascultător şi uşor de mînuit, fără pînze şi fără catarg, căruia nu-i păsa de furia furtunii.

Priveam cu atenţie valurile dezlănţuite. Unele ajungeau pînă la cincisprezece metri înălţime şi la o sută şaptezeci şi cinci de metri lungime, iar viteza cu care înaintau, pe jumătate cît a vîntului, era de cincisprezece metri pe secundă. Volumul şi puterea le creşteau cu cît apele erau mai adînci. Am înţeles atunci rostul valurilor care închid în sînul lor aerul, purtîndu-l astfel pînă în adîncuri şi ducînd acolo viaţa, odată cu oxigenul. Cea mai mare presiune a lor, calculată, se poate ridica pînă la trei mii de kilograme pe un picior pătrat din suprafaţa pe care o bat. Erau valuri ca acelea care în Hebride au deplasat un bloc greu de 84 mii de livre, sau care în furtuna de la 23 decembrie 1864 au dărîmat o parte din oraşul Jeddo{22} din Japonia, înaintînd cu 700 km pe oră şi sfărîmîndu-se în aceeaşi zi de coastele Americii.

Odată cu noaptea, spori şi puterea furtunii. Barometrul coborî la 710 milimetri. Pe cînd se înnopta, am văzut trecînd la orizont o navă mare, luptînd din greu cu furtuna; curînd ea se pierdu în întuneric. Trebuie să fi fost unul din vasele liniei New York —Liverpool sau Le Havre.

Pe la zece seara, cerul părea de foc; fulgere puternice brăzdau zarea. Îmi întorceam faţa, orbit de strălucirea lor, în timp ce căpitanul Nemo le privea de parcă ar fi vrut să se pătrundă de sufletul furtunii. Un huruit înfricoşător umplea cerul, huruit în care se amestecau urletele valurilor ce se prăbuşeau, mugetele vîntului şi bubuiturile tunetelor. Vîntul se muta de colo-colo, iar uraganul, pornit din răsărit, se întorcea trecînd prin nord, vest şi sud, în direcţia inversă faţă de furtunile învîrtitoare din Emisfera Australă.

Golf-Streamul îşi îndreptăţea cu prisosinţă numele de rege al furtunilor! El doar este acela care, din pricina deosebirii de temperatură a păturilor de aer de deasupra curenţilor săi, dă naştere cicloanelor înspăimîntătoare.

După ploaie începu să se reverse focul. Picăturile de apă se