scriitorului se pusese un strat fin de broboane de transpiraţie. Bărbatul avea cu adevărat o imaginaţie bogată. Aproape bolnăvicioasă.

El clătină din cap.

— John Kaun este un om de afaceri fără scrupule. Dar nu este un ucigaş.

— John Kaun poate nu este.

— Dar?

— Acest om din Roma, Scarfaro - aşa cum am înţeles, este un membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

— Nu-mi spune nimic.

Eisenhardt inspiră adânc.

— Asta este ceea ce s-ar numi astăzi organizaţia urmaşă a Sfintei Inchiziţii Romane.

Stephen nu reuşi să-şi împiedice mandibula să se lase în jos.

— A Inchiziţiei? repetă el şocat.

— A Inchiziţiei.

— Asta mai există?

— Organizaţia aceasta poartă numele actual doar de treizeci de ani, dar misiunea sa a fost mereu aceeaşi: să protejeze adevărata credinţă. Scriitorul aruncă o privire neliniştită împrejur. Şi acesta e un citat dintr-o carte deosebit de favorabilă Bisericii.

Stephen Foxx clătină şocat din cap. Inchiziţia. La fel de bine putea să-i spună Eisenhardt că va avea de-a face cu o armată de cruciaţi.

— Şi ce vrea să facă Scarfaro ăsta cu noi? Să ne ardă pe toţi pe rug?

— Nu ştiu. Dar, sincer să fiu, nu aş vrea să aflu pe propria piele. Îl privi foarte serios, aproape implorându-l. Domnule Foxx, dacă ştiţi sau cel puţin intuiţi unde este camera video, atunci găsiţi-o şi faceţi-o publică. Cât se poate de repede.

Stephen se lăsă pe spate. Nu credea încă cu adevărat în pericolul pe care-l vedea scriitorul. Oricum aveau de-a face cu Biserica Romano-Catolică, nu cu nişte ayatollahi sălbăticiţi.

— Putem face oricând totul public. Scheletul, instrucţiunile de utilizare - probele sunt de acum deja mai mult decât clare.

— Da, dar aceste probe sunt la Kaun şi, dacă vrea, le poate face dispărute în orice clipă. Eisenhardt se aplecă în faţă. Pentru mine este important şi să pot povesti. Să povestesc este meseria mea, conţinutul vieţii mele. Vreau ca, despre ce se petrece aici, să pot scrie într-o bună zi. Dacă-mi povestiţi întâmplările cum le-aţi trăit dumneavoastră - asta nu trebuie să se întâmple acum, ci cândva, când totul va fi trecut, îmi ajunge şi - dacă-mi promiteţi asta - atunci vă sprijin împotriva lui Kaun să găsiţi camera. Cu o singură condiţie, să nu vreţi şi dumneavoastră s-o vindeţi Vaticanului.

Stephen clătină din cap cu o mină sumbră.

— Nici măcar pentru douăzeci de miliarde de arginţi.

— Bine. Mă pot oferi să vă informez despre ce ştie şi ce are de gând Kaun. Însă nu ştiu cum, dacă într-adevăr ascultă convorbirile mele telefonice.

— Puteţi să reveniţi aici la bibliotecă?

— Cred că da.

— Poate ar trebui să stabilim pentru orice caz câteva cuvinte codificate. Stephen se gândi. Ce cazuri ar putea îi acelea? Hmm. Dacă află Kaun unde sunt sau unde este camera. Dar ajută asta la ceva dacă mă sunaţi atunci şi spuneţi vreo parolă de genul „Scuzaţi, aici este Biroul de relaţii cu străinii?” Numărul de telefon pe care-l formaţi este înregistrat şi apoi poate să vadă că aţi vorbit cu mine.

Eisenhardt deschise agenda sa cu inele, scoase o foaie din ea şi începu să copieze două numere de telefon.

— Vă dau oricum interiorul meu direct; la acesta puteţi da de mine în rulota în care sunt cazat. Şi vă dau şi numărul unui jurnalist pe care l-am cunoscut în avionul cu care am venit. Îl cheamă Uri Liebermann. El a făcut fotografia pe care aţi văzut-o. Ştie şi că sunt oaspete pe acest şantier arheologic şi l-am sunat odată, pentru a-l ruga să afle tot ce se ştie despre profesorul Wilford-Smith. Şi da, trebuie să vă mărturisesc că ştia tot felul de chestii.

— Într-adevăr?

Stephen luă biletul şi-l vârî în buzunarul de la piept al cămăşii sale.

— Ştiaţi că a început să studieze de-abia la patruzeci de ani? În tinereţea sa a fost soldat, a fost staţionat chiar aici în Palestina, înainte ca britanicii să se retragă.

Stephen încercă să şi-l imagineze pe profesorul slab ca un soldat vânjos şi clătină din cap rânjind, când aceasta nu-i reuşi.

— S-a îndrăgostit atunci de ţară şi de oameni, cum se spune, hm?

— Probabil.

*

— Eliah, spuse Ryan, stând cu picioarele scufundate până la glezne în harababura din cameră. Vino încoace.

Eliah închise la loc sertarul în care tocmai umbla, se ridică şi îşi făcu loc spre comandantul său. În orice caz i se părea că Ryan era un comandant de armată cu tunsoarea sa milităroasă, periuţă, cu uniforma sa kaki pe care o purta veşnic şi cu fandoseala lui autoritară. Eliah trebuia să clipească din când în când pentru a-şi aminti că armata trecuse. Era acum un angajat al unei firme de securitate, cu concediu plătit, leafă lunară, ore suplimentare contorizate şi contribuţie la fondul de pensii. Kaun Enterprises îl angajase, nu-l recrutase.

Dar bine, clientul nostru era stăpânul nostru. Veni lângă americanul deşirat - Ryan? Nu era acesta un nume irlandez? - şi cântări din ochi obiectul pe care acesta îl descoperise într-un colţ al dulăpiorului de deasupra patului.

Era un caiet de notiţe cu elefanţi mici albaştri şi roşii. Un obiect destul de uzat. Ryan îl ţinu deschis şi studie paginile, care erau umplute cu un scris mic, înghesuit şi pedant.

În ebraică.

— Ăsta este un jurnal, nu? întrebă Ryan şi indică datele trecute între diferitele porţiuni de text, parţial consemnate cu carioca colorată. El întoarse caietul: îl ţinuse invers, pentru că nu se prinsese imediat că aceste cărţi în ebraică se citeau de la coadă la cap.

— Da, aşa pare, încuviinţă Eliah. Şi ce?

Jurnalele erau o activitate mai degrabă feminină. Iar faptul că acest Yehoshuah Menez ţinea unul îl făcea să pară în ochii săi o momâie.

Ryan frunzări vizibil iritat spre faţă, până la ultima pagină scrisă.

— Aici este data de sâmbătă, zise el. Înseamnă că a mai fost în această zi încă odată aici. A scris o grămadă de lucruri; scrisul pare grăbit şi agitat. Ceva l-a dat peste cap. Întinse caietul lui Eliah. Ce scrie aici?

Eliah luă jurnalul cu vârful degetelor, cam aşa, de parcă Ryan i-ar fi cerut să ia în mână tamponul folosit al unei femei.

— E scris cam cu picioarele, se plânse el şi privi scrisul de mână tremurat. Scrie ceva de o folie de polietilen şi trecerea de hidrocarbonaţi în hârtie... nu înţeleg nici un cuvânt, pe bune...

— Tradu