Nancy nu era sigură că-l crede. Observase că se uită în continuare la Jules când credea că nu-l vede nimeni. Se întinse lângă el pe pat, iar el îi cuprinse umerii cu brațul și o strânse la piept.

– Nancy?

Îi mângâia părul.

– Ce e?

– Mai era ceva în comunicat, ceva ce am păstrat pentru mine, spuse el, ezitând.

Ea își mușcă buzele.

– Maiorul Böhm, șopti ea.

– Da, draga mea. Se pare că batalionul e ce a mai rămas din mai multe unități și Londra zice că toți ofițerii Gestapo de aici se întorc în Germania cu ei.

Trase aer să mai spună ceva, dar ea îi puse mâna pe piept și îl opri.

– E în regulă, Denden. N-o să plec din nou. Nu până nu se termină totul. O să-l găsesc apoi.

El o sărută pe creștet.

– Bine. Avem nevoie de tine.

Nu mai spuseră nimic altceva și într-un final Nancy își dădu seama după cum respira că ațipise. Ea nu putea și privi cum umbrele delicate pe care le arunca luna se alergau prin cameră până când veni timpul să se scoale. Să înceapă.

Capitolul 62

Poporul german era cel care dăduse greș. Nu avusese voința necesară și nu își meritase liderul care îi fusese trimis. Böhm se simțea strivit într-un Kübelwagen care huruia înapoi spre țara nerecunoscătoare, înconjurat de același gen de generali și ofițeri seniori care îl trădaseră pe Führer. Era nedrept că militari precum comandatul Schultz muriseră, în timp ce oameni cu caracter și minte slabă ca aceștia supraviețuiseră. Medaliile lor clincăiau în timp ce camioneta sălta încet pe drum.

Era ridicol să călătorească așa. Ar fi putut fi de folos în Berlin, dar era blocat alături de supraviețuitorii a două batalioane și obligați să meargă în ritmul lent al oamenilor și al tancurilor Panzer. Cum de câștigaseră Aliații? Cum de britanicii și americanii nu înțelegeau că ei și Germania aveau aceleași interese? Era evident că trebuiau să lucreze împreună ca să învingă conspiratorii iudeo-marxiști care cotropiseră Rusia. În schimb, aceste nații, pline de oameni de sorginte rasială decentă, se luau de mână cu o gașcă de slavi semiumani. Era dezgustător, dezamăgitor, scandalos. Cum reușiseră să supraviețuiască și să lupte, când forțele lor erau nevoite să fure arme chiar de la propriii morți? Nimic din ceea ce învățase la Cambridge alături de cele mai luminate minți ale generației sale nu îl pregătise pentru capacitatea de a îndura atâta suferință. Tot ce știa el îi spunea că ar fi trebuit să fie zdrobiți de mult și că francezii, pe care îi trataseră cu răbdare atât cât se putuse, ar fi trebuit să-i accepte și să-i celebreze; că englezii, cu respectul lor pentru origini nobile și o gândire avansată în privința eugeniei și a purității rasiale ar fi trebuit să li se alăture de la început. Și cu toate astea nu o făcuseră.

Își imagina ce ar face dacă s-ar întâlni vreodată cu unul dintre generalii germani care luptase în est. L-ar scuipa în față, i-ar smulge epoleții și i-ar întinde creierii jalnici și lipsiți de demnitate pe drum.

Se uită fix la colonelul de pe banca din fața lui și își imagină scena cu un fior de plăcere. Furia asta îl distrăgea măcar de la rana pe care i-o făcuse Wake pe obraz și care refuza să se vindece. Brusc, colonelul începu să tușească și să-i curgă sânge din colțul gurii. Păru surprins, apoi ofensat, de parcă ar fi fost victima unei mici gafe sociale, după care căzu în față și Böhm văzu gaura glonțului în pânza camionului.

Camionul se opri brusc, iar maiorul auzi șuieratul gloanțelor în aer. Afară se strigau comenzi. Își ignoră camarazii, se duse spre spatele camionului și sări afară, în drum.

– Adăpostiți-vă! le strigă infanteriștilor confuzi, care de-abia acum, prin ceața epuizării, își dădeau seama că se trage în ei.

Începură să se risipească de pe drumul principal, dar malurile erau abrupte, iar șanțurile nu foarte adânci.

– Folosiți-vă de mașină ca să vă adăpostiți! Uitați-vă de unde vin gloanțele și apoi trageți într-acolo!

La un metru de el, un sergent care-și conducea plutonul din calea focurilor încasă un glonț în gât și se împiedică chiar lângă Böhm, încercând să oprească sângerarea cu mâna. Böhm se dădu la o parte, ca să evite șuvoiul arterial.

O sută de metri în spatele lui, auzi o rafală de mitraliere și văzu trei oameni cum se zvârcolesc în șanț. Alergă spre vârful coloanei, unde comandantul de tanc și colonelul care era presupusul șef al catastrofei ăsteia de operațiuni țipau unul la altul în văzul oamenilor.

– Ce naiba faceți? îi întrebă Böhm aspru. De ce ne-am oprit?

Comandantul de tanc îl salută.

– Colonelul insistă să răspundem atacului, domnule, și să încercăm să ajutăm răniții.

Böhm se