de clavicule, o rochie dintr-o catifea în degradeuri de culori, în care gama predominantă era din albastru, cea mai frumoasă şi mai rafinată rochie pe care-o văzusem eu vreodată. Singura podoabă – două perle mari, sidefii, ca o lacrimă cu luciu catifelat şi insinuant, care alunecau până la jumătatea gâtului, atârnând de-un fir de metal subţire şi alb. Pe vremuri, ceea ce acum ajunsese atelierul unui sculptor fusese o cârciumă. Atelierul era amenajat pe trei nivele: pivniţă frumoasă, mare, aerisită, parter şi un foişor de lemn, cu sculpturi rustice – fost separeu al cârciumii, pentru clienţi mai simandicoşi – la care ajungeai urcând cele vreo zece trepte ale unei scări tot de lemn. Când am deschis uşa atelierului, dând cu ochii de Dana Liveanu, eu şi Alexandru am rămas în prag fulgeraţi, uitând cuvintele-ncepute mai înainte. În capul scăriţei aceleia derizorii, Dana Liveanu părea o zeitate misterioasă, care părăsindu-şi soclul, se pregătea să coboare impunătoarele trepte ale unui opulent templu babilonian. Privirea noastră, un fel de-a spune „a noastră”, a lăsat-o cu pasul suspendat în aer. S-a uitat la Alexandru cu o căutătură care, deşi nu voia să trădeze nimic, o clipă a fost străbătută de-un fior; apoi, s-a uitat în ochii mei, plini de admiraţie, cu privire de soră. A coborât scara frumos, fără să-şi dea aere, încadrându-se perfect în topografia modestă în care ne aflam, a venit zâmbind spre noi, întinzându-ne o mână fiecăruia: „Bună seara, doamnă, bună seara, domnule Bujor. Mai citim şi noi cărţi, aşa că v-am recunoscut. Pe mine mă cheamă Dana Liveanu”. „Mai mergem şi noi pe la teatru, pe la cinema, aşa că ştim şi noi cine sunteţi, domnişoară”. „Bine ziceţi „domnişoară”, că abia ce-am terminat al doilea divorţ!”.

  Şi Dana Liveanu a-nceput să râdă, cu un râs frumos, sănătos şi contagios, lăsând să i se vadă amândouă şirurile de dinţi, până-n fundul gurii. Dinţii ăia sănătoşi şi nările care i se trăgeau niţel în jos când râdea, te făceau să te gândeşti la ceva primar şi nestăpânit, la o fire care nu-şi pune stavilă în nici o-mprejurare şi care-şi duce viaţa numai după cum îi e cheful, neîncurcându-se-n cine ştie ce subtilităţi de conştiinţă. S-a mâncat, s-a băut, s-au spus bancuri. Era o bună-dispoziţie generală şi hărmălaia obişnuită unei petreceri, când, spre ora unsprezece, a apărut un bărbat mărunţel, pirpiriu, cu un păr lung, rar şi ponosit, vorbind cu un „r” foarte pronunţat, care s-a scuzat faţă de gazdă că venea aşa de târziu. Născuse nevasta unui prieten şi sărbătoriseră evenimentul împreună, şi nu chiar „pe uscat”, după cum era lesne de văzut din ţinuta lui cam feştelită.

  „Ce mâini curate, ferme, ai dumneata, doamnă”, mi s-a adresat el brusc. „Mâini de chirurg”. „Nu glumeşti?”. „De ce să glumesc?”. „E-atâta lume care glumeşte”. „Nu mă-ndoiesc”. „Să ştii că eşti frumoasă”. „Priviţi-o pe Dana Liveanu. Ea e frumoasă”. „Mie în frumuseţe nu-mi place neobişnuitul. Mi se pare butaforie. Îmi place calmul, regularitatea. Dana Liveanu a dumitale este o frumuseţe insolită. Dumneata eşti echilibrată, eşti trainică şi foarte greu de sculptat fiindcă n-ai nimic care să tragă spre caricatură; ea are, frumoasă aşa cum e. Dumneata ai remarcat ce mult seamănă profilurile egiptene vechi şi tot orientul antic cu şacalul? Uită-te la ea bine şi-ai să-mi dai dreptate. Uită-te mai ales la ochi”, mi-a spus el, făcând un racursi prin epoci. Mai întâi, m-am uitat la mine. Eram îmbrăcată cu ce-aveam eu mai bun pe-atunci şi care şi azi e tot ce am mai bun ca-mbrăcăminte: o fustă neagră de triple voile de lână, pe corp, evazată la poale, ca un volan, şi cu o ie de pânză topită, cusută cu mărgele verzi cusută de Maica, mama Mamei. Cu părul meu scurt, cu iia mea, vestigiu de civilizaţie rurală, cu fusta mea neagră şi cu pantofii mei de lac, oleacă şcolăreşti, cu bareţică peste picior, păream, pe lângă Dana Liveanu, o pisică domestică pe lângă o maiestuoasă felină a junglei.

  Urmând sfatul domnului pirpiriu şi ponosit – un sculptor de seamă, am aflat după-aceea – m-am uitat la ochii Danei Liveanu. Nu m-a frapat atât de mult nici distanţa neobişnuit de mare dintre ei, nici linia albastră, subţire, care-i contura pleoapele şi pe care n-o observasem pân-atunci, cât lipsa de vârstă a privirii, în stare de repaos – când nu exprima ceva anume, vreau să zic – privirea Danei Liveanu era seacă şi dură, lipsită de curiozitate.

  „M-am uitat la ochii ei, domnule, şi-mi par fără vârstă”. „Le-ai descoperit un minus. Bună observaţie. Dar nepăsarea lor n-ai văzut-o? Acest plus negativ, dacă nu te şochează aparenta contradicţie logică a termenilor. Asta trădează un suflet experimental. Te rog să mă ierţi, eu sunt cam beat. Să-ţi spun de fapt de ce. Am terminat azi o sculptură. Am avut un sentiment de eliberare. De-asta mă vezi aşa. Să ştii că nu sunt beţiv”.

  Brusc, sculptorul mi-a-ntors spatele şi i s-a adresat gazdei: „Ioane, te rog fă-mi un hatâr; cântă-mi o doină haiducească”.

  Şi Ion – Ion Dionisie – a cântat o doină haiducească. S-a făcut linişte. Ascultam cu urechea ciulită foşnetul codrului din cântec aşteptând parcă să se ivească printre noi umbra Jianului. A cântat apoi o cucoană, macedoneancă, nişte cântece ciobăneşti macedonene, de-o mare frumuseţe, cu un glas care-aducea-n acorduri molcome tot Pindul şi-l aşternea în faţa noastră.

  „Cântă şi tu, Dana”, a-ndemnat-o cineva la un moment dat pe Dana Liveanu.

  Dana Liveanu a cântat cu-o voce de piept, mai joasă decât cea din vorbire, de-o adâncime şi de-o limpezime tulburătoare, mai întâi un cântec vechi de ciobănie pe care nu-l mai auzisem pân-atunci, apoi o doină, un cântec de-al lui Anton Pann, cântece vechi franţuzeşti, cântece spaniole, marşuri revoluţionare ruseşti, marşuri de-ale armatei lui Denikin, cântece ţigăneşti ruseşti, marşuri de la '77, romanţe desuete, cântece de prin '30 şi mai desuete – într-o manieră voit desuetă, la limita între „portret şi caricatură” – cu nişte texte care le bat pe-ăle de-acum la punctaj-prostie, ne-a recitat din