Conaki, din Grandea, cu un inimitabil patetism al unor vremuri apuse, încheindu-şi recitalul cu Moşii lui Caragiale. Este o actriţă desăvârşită. Face cu trupul, cu chipul, cu glasul ei ce vrea, cu o economie de mijloace, cu o fineţe de nuanţe, cu o inteligenţă atât de subtilă, încât trece mult dincolo de graniţa actoriei, situându-se-n vastul teritoriu fără hotare despărţitoare al Artei. Când nu juca, Dana Liveanu era faţă de Dana Liveanu-actriţa ca o poză, într-o atitudine cu totul oarecare, faţă de fiinţa vie pe care-o-nfăţişa. Când joacă este fascinantă. O clipă mi-am întors ochii de la ea, ca să caut privirea lui Alexandru fiindcă simţeam nevoia să comunic cuiva admiraţia mea pentru Dana Liveanu, bucuria pe care o simt totdeauna în faţa frumuseţii şi-a adevărului Dar n-aveam cui. Am simţit cum se duce tot sângele din mine. Privirea lui Alexandru nu mai vedea pe nimeni. Se topise în Dana Liveanu. Am închis ochii fiindcă aşa ceva n-ai voie să vezi, cum n-ai voie să asculţi o mărturisire care nu-ţi este adresată. Privirea lui Alexandru o mai văzusem o dată în ochii cuiva…

  — În ochii lui Mario Sidalgo când a văzut-o prima oară pe mama ta.

  — Într-adevăr… Dana Liveanu a pus capăt căsătoriei mele cu Alexandru. Ea era femeia de care avea el nevoie. Pentru care să lupte. Mai întâi – s-o cucerească, apoi – s-o păstreze, apoi – să-i scrie piese pe măsură, să-i obţină rolurile pe care ea şi le dorea în filme, să muncească pentru bani, ca să-i ofere nivelul de viaţă cu care era-nvăţată. Eu eram o miză prea mică pentru Alexandru. Adevăraţii jucători nu simt nici o voluptate acolo unde nu riscă. Pe lângă faptul că eram o persoană obscură, o doctoriţă oarecare, eram şi foarte ocupată şi pasionată de meseria mea; citeam, învăţam permanent, profitând că o aveam pe Mama care ne purta tuturor de grijă. Absenţa mea la mondenităţile unde era invitat Alexandru, studentă – din cauza cursurilor, doctoriţă – din cauza gărzilor, îl contraria şi-l enerva pe Alexandru. Îl enerva că nu mă-nduram să lipsesc de la un curs sau că nu făceam tot felul de slalomuri ca să-mi schimb ziua de gardă, de dragul de-a merge cu el la un spectacol, sau la o petrecere.

  În primul an de căsătorie, Alexandru mi-a propus să renunţ la Facultate şi să fiu doar doamna Bujor. I-am spus cât de importantă era pentru mine Facultatea, cât de importantă era pentru mine meseria pe care-aveam s-o fac, fără să-l conving, bine-nţeles, mai ales de importanţa ei în afara mea, dar reuşind să-l fac să nu mai insiste în repetarea acelei propuneri. Mi s-a părut firesc că Alexandru s-a-ndrăgostit de Dana Liveanu. Mi se pare firesc să iubeşti şi să admiri pe cineva din cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toţii scriitori, compozitori, interpreţi, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun accesibil, măcar parţial, oricărui om. Dar această admiraţie are un caracter abstract. Admiraţia mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuţi termeni de comparaţie. Daniel Şerban, Iancu Stein, Marina Şerban şi astăzi îl citează pe profesorul Bartolomeu, magistrul lor, mort de aproape treizeci de ani – îi citează vorbele de om şi de mare profesionist, cu aceeaşi veneraţie cu care l-ar cita pe Shakespeare. După unele operaţii, îmi venea să-i sărut mâinile lui Staicu, de admiraţie, şi dac-aş fi putut i-aş fi sărutat mintea care punea-n mişcare mâinile-acelea de mare chirurg. Şi eu îl admiram numai profesional pe Staicu. Era firesc, prin urmare – cel puţin în ochii unei femei ca mine – ca Alexandru să iubească şi să admire o actriţă de talia Danei Liveanu.

  La un moment dat, Ion Dionisie s-a apropiat de mine.

  „De ce nu eşti dumneata fericită?”, m-a-ntrebat el, privindu-mă atent. „Când ai certitudinea unei ratări, a ratării unei părţi din viaţa ta, crezi că poţi să fii fericit?”. „Nu. Cunosc modelul. Viaţa mea sentimentală – eşec total”. „De ce?”. „Am nimerit-o mereu alături. Femei pasionale, pasionate, ambiţioase, căpiate, niciuna o fiinţă aşezată, un om de nădejde”. „Nu te supăra că te-ntreb: Dana Liveanu pentru dumneata a venit, nu?”. „Aşa s-ar părea sau mai degrabă s-ar fi părut. Şi crezi că-i mare scofală?!”. „E o mare actriţă. Ţi se pare chiar de ici de colea? Şi-atât de frumoasă, de firească”. „Un bărbat trăieşte cu femeia, nu cu actriţa. Să te ferească Dumnezeu de femei de astea care şi noaptea nu visează decât cariera. Ştii ce-nseamnă viaţa cu-o asemenea femeie? Salahor care toarnă zi şi noapte găleata cu pietriş ca eşafodajul să nu se clintească. Şi-apoi, Dana Liveanu e o colecţionară de plăceri. E ca piatra care se rostogoleşte şi nu prinde muşchi. Iar tu dai, dai tot, iar ea îţi dă iluzii; şi când n-o mai amuză atâta „risipă”, ţi le blochează şi pe astea-n bancă”. „Astăzi e aniversara dumitale. Dacă cineva ţi-ar putea-mplini o dorinţă, ce i-ai cere?”.

  Ion Dionisie s-a ridicat în picioare şi, fără să ştiu de ce, m-am ridicat şi eu parcă trasă-n sus de privirea lui. „I-aş cere să te găsesc pe dumneata, într-o zi, în pragul cârciumii ăsteia, cu fetiţa dumitale de mână, îmbrăcată-n iia asta, în fusta asta, cu pantofii ăştia de şcolăriţă-n picioare, să te găsesc aici şi să-mi spui: „Dionisie Ion, am venit la tine şi nu mai plecăm”„.

  M-am aşezat pe scaun fiindcă mi se tăiaseră picioarele.

  „Să am şi eu o dată-n viaţă un prosop curat sub cap. Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!”.

  Ţinea ochii-nchişi, mâinile-mpreunate. Dacă şi-ar fi tăiat coastele şi şi-ar fi smuls inima şi mi-ar fi-ntins-o, nu mi s-ar fi părut mai mult că-mi pune inima pe masă cum o făcea cu vorbele-acelea, de om care se roagă altui om, ca unui Dumnezeu atotputernic.

  Ion Dionisie dacă mă văzuse de zece ori până atunci. Eram încremenită. Nici măcar nu-mi dăduse a-nţelege vreodată că l-aş interesa în