vreun fel. Mă mira acum că se putea şi aşa ceva, eu care mă măritasem cu Alexandru la o lună după ce ne cunoscusem, vreo două săptămâni pierzându-le cu actele! Nu-ndrăzneam să fac nici o mişcare. Se-apropia cineva de colţul în care noi doi stăteam încremeniţi. Ion Dionisie a deschis ochii.

  „Ioane”, i s-a adresat un băiat, înalt blond.

  Ion Dionisie i-a făcut semn să stea pe loc.

  „Zânei şi îngerului trebuie să le spui adevărul, altfel nu mai trec pe la tine şi nu te mai întreabă”, mi-a spus el cu un glas de copil, trist de-a fi aflat că zânele şi îngerii întreabă doar, dar nu-mplinesc niciodată.

  L-am întâlnit pe stradă, la câteva luni după-aceea. Am vorbit, de una, de alta.

  „Uşa cârciumii e mereu deschisă. Tot aştept să se-ndure zâna şi să-mplinească ce-am rugat-o”. „Îţi mulţumesc”, i-am spus eu în timp ce el îmi săruta respectuos mâna.

  Când eram în divorţ, ne-am întâlnit din nou.

  „Uşa cârciumii e tot deschisă, dar zâna nu-mi dă nici un semn”. „Ion Dionisie, îţi mulţumesc din adâncul sufletului dar, pentru mine, închide uşa cârciumii. Roagă zâna să-ţi trimită pe cineva fără poveri în suflet”.

  Zâna l-a ascultat. Peste vreo doi ani de la această ultimă întâlnire a noastră, Ion Dionisie s-a-nsurat cu o femeie – fiinţă aşezată, om de nădejde, cum îşi dorise el. Când mi-a prezentat-o, la mare, rămânând cu mine o clipă între patru ochi, Ion Dionisie mi-a spus: „Nu mi-a trimis zâna ce i-am cerut. Nu mi-a ascultat ruga dintâi. Acum, mi-a trimis ce-a crezut ea de cuviinţă, care să semene cât de cât cu ce i-am cerut eu… Am plecat din cârciumă; nu mai aveam pentru ce să mai ţin uşa deschisă”.

  M-am uitat în ochii lui şi-am văzut o deznădejde pe care şi astăzi o simt ca pe-un cuţit în inimă.

 

  („Ion Dionisie, Ion Dionisie, n-ai să ştii niciodată cât de cald mi-au ţinut vorbele dumitale, ce uşă de paradis era pentru sufletul meu uşa cârciumii dumitale. Dacă te-aş fi iubit… Ion Dionisie – încă un om care n-a avut parte-n viaţă de ce i-a fost drag: „Povestea unei vieţi, oricare-ar fi ea, este povestea unui eşec”. Aveţi dreptate, domnule Sartre. Daniel Şerban – adolescenţa mea, Gheorghe Vladimirescu – prima mea primă tinereţe – iubire mistuitoare, şi dumneavoastră, domnule doctor Murgu – reflecţia, melancolia, trăiniciile din sufletul adult, şi presimţirea că după dumneavoastră nu mai urmează nimic. Nici mie zâna nu mi-a adus în uşă pe cine mi-ar fi fost mai drag. V-a adus pe voi cei mai dragi, pe fiecare, cu o viaţă-n care, pe drum drept, eu nu puteam să-mi aflu loc. Zâna a fost totuşi bună cu mine: ei trei, fiecare pe rând, şi toţi trei împreună înseamnă de fapt nivelul exigenţei mele. Mama a fost cea mai exemplară fiinţă pe care-am cunoscut-o. De puţinele ori când m-aş fi lăsat tentată, poate, de facilitate, îmi ziceam: „Dacă m-ar vedea acum Mama, sau Daniel sau Gheorghe, iar în ultima vreme, dumneavoastră, domnule doctor Murgu”; şi tentaţia facilităţii se risipea. Şi-acum, când acele „Păduri ce-ar fi putut să fie” s-au scufundat, când nu le mai spun în gând „Daniel” şi „Gheorghe”, ci „nene Dal” şi „domnule doctor Vladimirescu”, ei sunt mereu prezenţi în concepţia mea de viaţă, în comportamentul meu. Sunt două peceţi de pe-al căror nimb vremea n-a şters decât polenul iubirii. Anii te-nvaţă să devii sfios cu sufletul altuia şi chiar cu sufletul tău însuţi. Dumneavoastră, domnule doctor Murgu, nu vă spun nici în gând altfel decât „domnule doctor”. Nu îndrăznesc. De la dumneavoastră, fiindcă acum pot să-nţeleg, am învăţat – mai mult decât de la oricine – că sunt oameni pe care nu-i poţi cântări pe un cântar obişnuit şi că sunt ierarhii sufleteşti atât de-nalte spre care-aproape că n-ai curaj să-ţi ridici ochii. Privilegiul de-a vă fi cunoscut ţine mereu ridicat pont-levis-ul între mine şi alţi oameni, spre care momente de slăbiciune, mai ales de slăbiciune – efect al singurătăţii – m-ar fi făcut să-l cobor. Absenţa dumneavoastră fizică din viaţa mea a avut până acum două efecte: Emil Giurăscu şi Mircea Nicoară. Ei au valoarea unor experienţe. Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă cunoaşterea. M-am dus spre ei din sete de cunoaştere, cu inima deschisă, dornică să-i iubesc. I-am iubit atât cât m-au făcut ei să-i iubesc, şi-atâta timp cât au reuşit să mă facă să trec peste oroarea mea de „clandestin”. Am căutat, cât am putut, să uit peştele pe care Emil îl mâncase de unul singur; când peştele ăsta înviase, devenise acut, ne-am despărţit. Mircea, Mircea-mpărţea totul cu altul. Bucuria lui era să dea. Dar mie nu-mi venea să primesc; îi respingeam darurile. Erau atât de puţine clipele când uitam că e-nsurat. Mircea e singurul bărbat care-a vorbit cu mine deschis: ca un om cu alt om. „Sânziana, vrei să divorţez? Are să-mi fie greu fiindcă ţin mult la Amelia. Dar dacă tu vrei să divorţez, spune-mi. Dorinţa ta mi-ar da putere şi curaj să vorbesc cu Amelia cum vorbesc acum cu tine. Copilul pe care vrea să-l aibă cu mine o să-l aibă cu altul”. Atunci, am aflat că Amelia făcea un tratament, cu pronostic de reuşită, ca să aibă un copil, un copil cu bărbatul ei, Mircea Nicoară. Ce bine că Mircea a vrut să forţeze lucrurile, ca se le lămurească. Bărbaţii, în general, îşi lasă nevestele la-ndemnul insistent al altei femei. Dacă i-aş fi cerut eu lui Mircea să divorţeze, poate n-ar fi vrut, dar pentru că eu nu-i ceream nimic… Eu nu eram făcută să iau bărbatul nimănui, cu atât mai mult pe-al unei femei care se străduia să aibă un copil cu un bărbat, care voia să dea trăinicie legăturii dintre ei. L-am rugat să nu ne mai vedem şi dacă pleca şi dacă nu pleca-n Siria. Discuţia asta am avut-o la Sibiu. Drumul de-ntoarcere spre Bucureşti, pe Transfăgărăşan, niciodată n-am să-l uit. Toamna, acest anotimp prevestitor de sfârşit,