Viaţa-n care-aveam locul meu cinstit, viaţa la care pornisem cu toată credinţa – ce s-a ales de ea? Alexandre, cât aş fi vrut să ne fi-nţeles ca doi oameni. Să nu mă fi-ndepărtat de tine prin micimile făcute altora, prin indiferenţă, printr-atâta egoism la care nu spun că artiştii n-ar avea dreptul – dar atunci să stea singuri – prin felul atât de brutal de-a-mi pune botniţă. Iar când eu acceptasem toate astea, când mă resemnasem, când înfiasem o viaţă fără fericire – că, ce-i drept, nici după tine nu m-a dat fericirea afar' din casă – de ce n-ai avut răbdare să-ţi treacă şi de Dana Liveanu cum îţi trecuse şi de altele şi cum ţi-a trecut şi de ea după cât se vede. Acum îmi propui să „restaurăm” vasul spart. Numai în reconstituirile arheologice vasele sparte rezistă, cu petecele lor albe, fiindcă schimbă moartea din pământ cu moartea dindărătul unei etichete. În viaţa căsniciilor, vasele cârpite nu ţin, fiindcă-n ele se găteşte. Ion Dionisie îmi pare rău că zâna nu te-a ascultat şi că degeaba m-ai descântat spunându-mi de trei ori: „iubeşte-mă. „Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă!”„.)

  — Ioane, dac-ar mai fi să iau viaţa de la început…

  („În tăcerile tale, Sânziană, se vede că trece din când în când unul Ion. Şi-n tăcerile lui, o trece din când în când una Sânziana”.)

  Pavel păstră pentru sine conţinutul propriei tăceri.

  —… dac-ar fi să mai iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita, aş face orice ca să-l împiedic, ca să-l conving pe bărbatul meu să nu facă ce nu se cuvine: aş plânge, i-aş cădea-n genunchi, aş sparge farfurii, aş arunca pernele pe fereastră, aş spune şi-acel jalnic „dacă nu – mă omor”, orice, înţelegi? Asta-nseamnă să fii nevastă cu-adevărat: să nu-ţi fie ruşine de nici un mijloc pentru atingerea unui scop. Nu retractilă ca melcul.

  — Sânziană, de-ar fi să te măriţi tu de-o sută de ori, aşa tot n-ai face! Eşti prea orgolioasă. Şi-apoi ai prea mult simţ al ridicolului şi cine-l are se şi teme de ridicol. Eu te cred în stare să spargi capul cuiva cu-o farfurie, dar să dai cu ea de pământ numai ca să produci „efecte sonore”, aşa nu mi te-nchipui.

  Sânziana începu să râdă.

  — Tu ai dreptate, Pavele. Cine nu se duce cu căciula-n mână când îi e pâinea-n joc, nici farfurii nu sparge ca să-şi „tragă” bărbatul pe calea cea bună. Şi, pe urmă, îmi pun întrebarea, o-ntrebare ţinând de esenţa omului în afara unui contract matrimonial: cât drept are cineva să vrea să-l facă pe altul să ducă o viaţă cu care omul acela nu se potriveşte. Cum să-i fi cerut eu lui Alexandru Bujor să stea închis în casă şi să mediteze asupra oamenilor, când toată structura îl propulsa ca din puşcă spre piaţă, spre stradă, spre tumult şi spre scandal?… Pavele, ţi-am spus – nu ştiu de ce brusc mi-am adus aminte acum – că-n timp ce mergeam în spatele lui Verzeu, alături de Staicu, pe culoar, după ce ieşisem de la sală, când a fost operată Liliana Fodor, am simţit că ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine: nu mai doream să fiu chirurg. Şi ţi-am mai spus că am simţit încă o dată-n viaţă cum ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine. Trecuseră vreo şase luni de când o cunoscusem pe Dana Liveanu, când, într-o zi, venind din bucătărie, l-am găsit pe Alexandru cu urechea lipită de radio atât de încordat încât, un moment, mi-a zburat inima, crezând că cine-ştie-ce catastrofă se-anunţase „Alexandre”, am zis eu îngrijorată. A ţâşnit în sus, într-o mişcare violentă, şi privindu-mă cu ochii micşoraţi şi plini de-o ură stătută, mi-a şuierat printre dinţi: „Taci dracu' o dată, cântă Dana”. Şi la radio a izbucnit în acelaşi moment vocea Danei Liveanu cântând o doină haiducească. N-ai să crezi, dar nu grosolănia faţă de mine m-a izbit atât de mult, cât întinarea iubirii pentru Dana Liveanu, pe care, deodată, vorbele-acelea o umpleau de ceva trivial, dovedind că ea era doar o pândă, o goană şi nu un extaz. Sufletul, cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia. În mine, ceva s-a rupt atunci definitiv: viaţa cu un asemenea om nu mă mai interesa. Eu am înţeles totdeauna dragostea între două fiinţe omeneşti ca pe-un gest. Gesturi fac numai oamenii: mişcări fac şi animalele. Dragostea lui Alexandru pentru Dana, pe care eu, în mintea mea, o ridicasem la nivel de gest, îmi apărea din vorbele-acelea ca o cinetică primară.

  — Te-ai mai împăca vreodată cu el?

  — Nu. Eu rabd multe oamenilor. Când însă am scos un om de la suflet, l-am scos pân' la Ziua de Apoi.

  — Tu nu porţi ierta?

  — Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. De altfel, mie, iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relaţie sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ţi arăt eu ce bun sunt şi ce generos şi cum te iert!”. Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Şi, fiindcă era vorba de Alexandru şi de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi. Am acceptat zece ani un om greu de suportat şi nu l-aş mai accepta. Asta este o ecuaţie corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-şi schimbe bărbaţii. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple fiinţe domestice, priponite la ţăruşul mărunţişurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt şi unele care fac oameni din nişte derbedei, care ştiu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o fiinţă plăpândă. E însă o greşeală ca