„Te pomenești că moare!” se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau ca scâncetul unui cățel strâns în ușă.

— Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.

Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se întețeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.

Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roșii de sânge, cu fața desperată, strigând furioasă:

— Foarfece... Dați-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!... Fuga, fuga!

Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub mâr, căci plânsul copilașului i se părea mai înecat și-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.

Amândoi bărbații stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață. Amândoi aveau în suflet uimirea și smerenia în fața minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dânsul și Ion, simțindu-se ca și când s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori.

Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.

— Mă duc să-l scald în pârâu... Mai aveți grijă de nevastă până viu! strigă ea spre bărbați cu fața îmbujorată.

— Ce-i, mamă!... Ce-i? întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilașul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din piciorușele-i de păpușă.

— Băiețel! Băiețel! răspunse Zenobia dispărând printre porumbiști, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.

Ion păși în neștire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă, parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului și se rezema cu spatele. Era albă și udă de sudori în obraji. În colțurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoțite și învinețite se strângeau într-un zâmbet de fericire.

— Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blând.

— E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbați la fața ei istovită și totuși strălucitoare de bucurie.

— Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumusețându-i.

În sufletul bărbatului țâșneau remușcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure și vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămășii.

Zenobia reveni curând cu copilașul mototolit în zadia ei dinapoi.

— Uite-ți odorul! Îl vezi ce dolofan e? zise ea descotoșmănindu-l și arătându-l lui Ion. Acu să vă ție Dumnezeu să-l creșteți mare!

Ion se uită lung și aproape înfricoșat la omulețul cât un pumn, foarte roșu, cu ochii închiși din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o ață murdară. Întinse brațele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:

— Dar oare de ce-o fi având cap așa de lungăreț?

— Nu-i nimic... Așa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsând ușor țeasta moale s-o mai rotunjească.

— Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd și eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.

— Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! îi răspunse bătrâna așezându-i copilul pe brațe.

Un răstimp stătură toți tăcuți, ascultând țipetele speriate ale noului născut. Glanetașu își ștergea mereu nădușeala cu mânecile cămășii, oftând și mormăind de emoție... Pe urmă mâncară grăbiți și se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilașul să se odihnească până diseară ca să poată merge acasă.

Ion se posomorî, fără să înțeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra și-l bucura în același timp. Simțea o mândrie că odrasla lui răcnește așa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că de-acuma, prin ființa aceasta gângavă, e înlănțuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria și i se înfățișa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema și apoi se stingea brusc, ca o speranță pierdută fără scăpare. În locul ei îi țiuia în urechi scâncetul amenințător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgostoase:

— Șșșș... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci... Șșșș... Șșșș...

5

În Lușca, sat mare și bogat, cu pășuni grase și vite multe, Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai știa cum să-l vindece. Fu primit bine de toți surtucarii comunei, toți români și care auziseră că-i poet.

Notarul Cântăreanu avea locuința în clădirea mare și veche a primăriei și pregătise pentru Titu o odăiță bună, cu intrare separată, împodobită drăguț de însăși domnișoara Eugenia, care-l cunoștea de pe la balurile și seratele din Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negri și cu fălcile atârnate ca niște pungi, îi dădu din prima zi să înțeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar