Tot timpul avusese dreptate cu bănuiala lui. Stephen Foxx şi prietena lui începuseră deja vineri seara să descifreze scrisoarea. În prima seară tocmai făcuseră vizibil un fragment de propoziţie, când singura lampă cu ultraviolete din laborator îşi dăduse obştescul sfârşit. A doua zi, sâmbătă dimineaţa, Yehoshuah cumpărase o altă lampă dintr-un mare magazin de electrice aparţinând unor creştini care nu erau supuşi îndatoririi de a marca Sabatul - şi continuase să lucreze pe cont propriu. Completase propoziţia şi apoi făcuse un test pe pagina a doua, care mai întâi eşuase: spre deosebire de prima pagină, aceasta nu devenea vizibilă în prezenţa soluţiei marcatoare fluorescente. Apoi îi venise ideea să trateze mai întâi hârtia cu chimicale pentru a dizolva polietilena difuzată de stratul de plastic şi avusese, cel puţin în anumite locuri, succes cu această metodă. Primul fragment de text devenit lizibil descria locul ascunzătorii camerei video.

Ryan aruncă o privire spre casa simplă şi modestă care avea apartamente de închiriat. Soarele după-amiezii care era deja foarte jos se reflecta în câteva ferestre. Oare spusese Eliah adevărul? Israelianul se uitase la el întrebător de mai multe ori în timp ce traducea, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Ryan să-i explice de fapt despre ce era vorba şi de ce era această consemnare în jurnal atât de importantă. Evident că Ryan ignorase aceste priviri. N-avea decât să creadă ce voia.

Dacă Eliah tradusese corect, atunci Yehoshuah nu menţionase ascunzătoarea camerei video în jurnalul său. Descrisese în detaliu cât de îngrozit fusese, cum încercase să-şi clarifice dacă putea să-i permită lui Stephen Foxx să afle despre asta. Singura indicaţie clară era un loc în care scrisese: „Stephen reuşeşte mereu în tot ce vrea să facă. Chiar îl cred în stare să pună pe cineva să spargă Zidul Plângerii cu dalta”.

*

Numele scafandrului era John D. Harding, un american născut în Hawaii, puţin peste patruzeci de ani, căutat în întreaga lume ca explorator de epave şi grote, instructor de scufundări şi consilier pentru lucrări subacvatice dificile. Stephen îşi amintea vag că îl întâlnise într-un club newyorkez, dar fusese o mare petrecere şi nu-şi amintea decât de un bărbat mare, ca un urs cu o barbă blondă ca de viking şi mâinile cele mai puternice pe care le văzuse vreodată la un om. Pentru moment Harding era în Mexic şi Stephen îl prinse la micul dejun. Pe fundal auzea rumoare de voci - evident, stătea la masă cu un grup mare de oameni exuberanţi - şi un zgomot care nu putea fi provocat decât de izbirea valurilor mării de stânci. Stephen îi spuse cât se poate de concis ce avea de gând.

— Un culoar sub apă, hmm? mormăi scafandrul. Cât de lat?

— Cam un metru.

— Ştii dacă la un moment dat e surpat sau se îngustează?

— Nu, nu ştiu.

Harding făcu un zgomot de plescăială, care se auzea ca şi cum îşi sugea resturi de mâncare dintre dinţi. Te-ai scufundat vreodată? Cu oxigen, vreau să spun.

— Da, explică Stephen. Odată la Marea Barieră de Corali, la un curs pentru scafandri.

— Hmm. Bine. Fii atent. Punctele critice când intri în apă sunt tubul de la butelia de oxigen şi tubul profundimetrului. Dacă este posibil, echipează-te cu o butelie dublă cu valvele plasate în jos. Fii atent ca toate legăturile tuburilor să fie prinse de centura de la brâu. Masca să-ţi acopere toată faţa; nu lăsa să-ţi bage pe gât o mască normală. Eu iau mereu un „divator”, dar şi alte aparate sunt bune.

Stephen lua notiţe de zor. În acelaşi timp nu putea scăpa de un sentiment de irealitate. Va coborî mâine cu adevărat în acest puţ, pentru a merge sub oraşul vechi cale de şapte sute cincizeci de metri printr-un gang umplut cu apă.

— Evident respiraţie alternativă nu merge şi nici nu-ţi trebuie tub de respiraţie. Dar un cablu de legătură, suficient de lung - mai bine puţin mai lung - o coardă de siguranţă din nailon fluorescentă de minimum şase milimetri, chiar mai bine o coardă din nailon de zece milimetri, aşa cum o folosesc alpiniştii.

— Pentru cinci sute de metri îmi trebuie un tambur serios, nu-i aşa?

— Da, evident. În primul rând ai nevoie de cineva afară, care să ţină coarda lejer pentru a simţi semnalele tale. Okay, ce altceva? Harding se gândi. Detectoare. Lucrul pe care îl cauţi e din metal?

— Da. O cameră video, chiar dacă are carcasa de plastic, fără îndoială prezintă părţi metalice.

Îşi dădu seama că va avea nevoie de un recipient pentru a aduce camera intactă prin partea plină de apă a culoarului. Notă indicaţiile de la Harding şi scrise dedesubt; „pungă de plastic, etanşă”.

— Există două feluri de detectoare: VLF-TR şi dispozitive cu modulaţie a duratei impulsurilor. VLF înseamnă very low frequency (frecvenţă foarte joasă), iar TR transmitting and receiving (transmitere şi recepţie). Principiul de funcţionare se bazează pe faptul că un câmp cu frecvenţă joasă este perturbat când intră în el un obiect de metal. Această perturbare poate fi măsurată, asta-i poanta. Importantă în acest caz este mai ales ordinea bobinelor una faţă de alta. Bobina ideală are forma „Doi-D” şi este poziţionată coplanar. Dispozitivele cu modulaţie a duratei impulsurilor funcţionează după alt principiu; ele produc impulsuri scurte de curent continuu, care pentru o clipă creează un câmp electromagnetic puternic, ce produce în obiectul căutat curenţi turbionari, care ţin mai mult decât impulsul aparatului, fiind, prin urmare, măsurabili. Aceste dispozitive au o adâncime de pătrundere incredibilă, până la patru metri, dacă obiectul este suficient de mare, dar spre deosebire de VLF-TR nu pot deosebi metalele.

— Obiectul pe care îl caut eu e mai degrabă mic. Poate cel mult o sută de grame masă metalică. Ce mi-ai recomanda în cazul ăsta?

Harding râse din nou.

— Probabil că nu poţi alege, mai degrabă să fii bucuros dacă găseşti pe cineva să-ţi împrumute aşa un aparat. În toate statele din jurul Mării Mediterane localnicii devin extrem de suspicioşi când e vorba de străinii care fac scufundări în căutare de comori. Dar dacă ar fi să poţi alege, atunci ia un aparat care se poate regla de la