— Am notat. Desigur că nu pot să-mi imaginez nimic legat de aceste noţiuni.

— Slow motion înseamnă că aparatul poate detecta metalul doar când îl ţii liniştit. Motion înseamnă că aparatul poate detecta metalul când îl mişti de colo-colo. Pentru a cerceta zone mari, motion e mai bun, în schimb, mai târziu îţi doreşti slow motion. Eu am lucrat deseori cu un dispozitiv Silver Turtle, care este destul de răspândit. Plăcut la acest aparat este că poate fi folosit ca hipmount.

— Ce Dumnezeu este un hipmount?

— Un aparat purtat la centură. Este un aparat gros, turnat în plexiglas, pe care îl poţi purta la centură.

— Okay, am priceput. Ce altceva? Pe lista mea mai scrie: lămpi, baterii de schimb, busolă, costum din neopren...

— Da, cel mai călduros de care poţi face rost.

— Am nevoie de înotătoare?

— Eu aş lua unele, dar prinse de centură. Dar vezi dacă te descurci cu o centură de plumb şi pantofi subacvatici solizi.

— Adică pur şi simplu să mă plimb cu ei, vrei să spui.

— Ei, da... N-o lua prea uşor. N-aş vrea să văd numele tău scris pe zidul negru.

Pe zidul negru se puneau la sediul clubului plăcuţe cu numele membrilor care îşi pierduseră viaţa în expediţii.

— De altfel, cine mai merge cu tine?

— Cel mai mult mi-ar plăcea dacă ai da fuga încoace cu un turboreactor, mărturisi Stephen.

Harding râse încet.

— Nu, asta nu se poate. Sunt angajat până anul viitor. Dar nu vreau să intri în panică - dacă este cu adevărat un culoar în stâncă făcut de mâna omului, riscul este mai mic. Dacă mi-ai fi spus că vrei, ca scafandru începător, să te bagi într-o epavă, ţi-aş fi povestit întâmplări de-ţi venea rău.

Stephen se uită la Yehoshuah, apoi la Judith. Amândoi urmăreau convorbirea sa telefonică cu interes descrescând, pentru că nu prea pricepeau despre ce era vorba. Oare unul din cei doi s-o fi scufundat vreodată?

— Dar ia stai puţin, îi veni lui Harding ideea. Stephen îl auzi în fundal foşnind şi vorbind cu cineva. Pentru o clipă se putea auzi doar marea, apoi reveni Harding.

— Mi-am adus agenda. O clipă... Pot să-ţi dau numele a trei scafandri care locuiesc în Israel şi pe care-i cunosc bine. Oameni buni. Unul locuieşte la Haifa, ceilalţi doi la Eilat. Ai ceva de scris?

— Da. Stephen notă numerele de telefon.

Unul era instructor de scufundări la Eilat, altul avea chiar o firmă de închiriat echipament pentru scufundat. Eilat se afla în punctul cel mai de sud al Israelului, singurul oraş israelian la Marea Roşie, şi existau mulţi turişti care doreau să se scufunde acolo.

— Aşa, trebuie să te las, spuse Harding în încheiere. Sper că am putut să te ajut puţin. Dacă mai vrei să ştii ceva, poţi să mă suni oricând; dimineaţa la ora asta mă poţi găsi şi seara din nou, cam de la şapte - habar n-am cât de târziu este atunci la tine...

— Destul de târziu.

— Okay, după cum am spus - oricând. Toate cele bune.

*

Eisenhardt şedea din nou cu cei doi conducători de şantier arheologic şi cu istoricul canadian în sala de conferinţe. Dezbaterile interminabile începeau să-l calce pe nervi. Nici nu participa la discuţie şi nici nu era atent la ce se vorbea, ci îşi bătea capul ce să creadă despre convorbirea cu Stephen Foxx în Biblioteca Americană. Oare ce stabiliseră? Ştia Foxx ceva sau doar dădea impresia că da?

Şi ca de atâtea alte ori se deschise uşa şi John Kaun intră, ca întotdeauna îmbrăcat ca şi cum s-ar afla într-o sală de conferinţe din Manhattan, şi nu într-o tabără în mijlocul pustiului, şi, evident, era urmat îndeaproape de nelipsitul Ryan, care arăta ca un rechin în straie de om. Kaun ţinea în mână câteva foi mâzgălite cu notiţe, când se apropie de masa lor uitându-se de la unul la altul. Acum ciuli şi Eisenhardt urechile. Brusc aerul deveni electrizant. Kaun literalmente radia de energie cu greu înfrânată, în ochii lui strălucea certitudinea victoriei. Se întâmplase ceva.

*

Nici unul dintre cei trei scafandri nu era de găsit. Stephen se uită la micuţul mobil din mâna sa, ca şi cum el era de vină.

— Haide, spuse Yehoshuah, să mergem să mâncăm ceva şi apoi mai încerci încă odată.

Stephen se uită la el şi se simţi brusc nespus de obosit. Pur şi simplu voia să rămână aici pe pat şi să nu trebuiască să se mai mişte tot restul vieţii.

— Duceţi-vă înainte, spuse el stins. Mie nu mi-e foame şi mai trebuie să sun la banca mea. N-o să fie prea ieftină această călătorie prin subsolul mustind de apă al unei capitale din deşert.

Judith nu voia să plece fără el. Din partea ei mai puteau aştepta câtva timp ca să meargă apoi împreună. Yehoshua mormăi că îi era cam foame.

— Duceţi-vă liniştiţi, insistă Stephen. Cred că trebuie să fiu un timp singur şi să cuget.

Aşadar, cei doi fraţi se duseră, Judith protestând destul de tare.

— În caz că te răzgândeşti, spuse Yehoshuah, vom fi la micul local de peste drum, okay?

— Poftă bună.

Apoi uşa camerei se închise şi paşii de pe culoar nu se mai auzeau, iar Stephen tot şedea pe oribila cuvertură cu model mov-verzuliu, se uita la hârtiile din jurul său şi avea sentimentul că se făcea tot mai greu. Simţi un impuls în el să arunce dintr-o singură lovitură toate hărţile şi copiile şi blocnotesurile cu notiţe jos de pe pat, ca să nu trebuiască să le mai vadă, dar impulsul se stinse în incomensurabila lene care se coborî asupra sa precum crepusculul asupra oraşului.

Banca. Acest gând îl puse pe picioare. Trebuia să facă din nou rost de bani, nu doar pentru echipamentul subacvatic, ci şi pentru a putea achita nota de plată a hotelului şi mâncarea la restaurant. Iar luă mobilul în mână şi frunzări numerele de telefon salvate până dădu de numărul lui Hugh Cunningham. Hugh era referentul său bancar la banca lui, un tată de familie solid, cu izbitor de multe vinişoare roşii pe faţă, care se ducea des la bowling şi-şi iubea la nebunie cele două fiice. De mult începuse să-i placă de Stephen Foxx şi de afacerile sale, neobişnuite