pentru cineva de vârsta lui, şi făcuseră împreună deseori aranjamente situate la graniţa cu instrucţiunile de ordin interior, ba de multe ori, depăşind uşor această graniţă. Până acum mersese totul bine. Hugh ştia că se putea baza pe Stephen Foxx, invers, Stephen ştia că se putea baza pe Hugh. Dacă putea să dea de el la telefon era sigur că îl va ajuta. Dacă însă avea ghinion, atunci Hugh tocmai plecase într-un concediu de patru săptămâni împreună cu familia.

Telefonul sună suspect de lung. Stephen oftă. „Te rog, nu în concediu.” Nu putea să-i facă una ca asta.

În sfârşit, cineva ridică receptorul. Vocea unei femei, care suna destul de jalnic, răspunse spunând numele băncii. Stephen îşi spuse numele şi întrebă de Hugh Cunningham. Poate era doar la toaletă.

— Oh, mister Foxx, îl recunoscu femeia, şi acum reuşi şi el să-i recunoască vocea: era domnişoara Garrity, colega domnişoară bătrână a lui Hugh, a cărei loialitate faţă de principii se văzuseră de multe ori nevoiţi să o ocolească. Astăzi nu părea să aibă o zi bună. Mi-e teamă că azi nu puteţi vorbi cu Hugh...

Asta mai lipsea.

— Azi nu? o întrerupse Stephen. Ce înseamnă asta? Când se întoarce?

— Of, spuse ea repetat. Of!

— Domnişoară Garrity, este într-adevăr extrem de important să vorbesc cu Hugh. Puteţi vă rog...

— Stephen, oftă ea şi cumva îl electriza pe Stephen, pentru că nu îi spusese niciodată pe numele mic, de fapt nu am voie să povestesc asta, dar deoarece dumneavoastră şi Hugh eraţi atât de apropiaţi... deci, mă tem că nu puteţi... Hugh a avut azi-dimineaţă un accident.

— Un accident? repetă Stephen tâmp.

— Da, înghiţi ea în sec. Tocmai am aflat. A murit pe loc... Bieţii copii! Trebuie să mă gândesc tot timpul la copii.

Stephen se uită fix la modelul tapetului, verde şi violet şi galben şi alb şi modelul părea să se schimbe, părea să arate o faţă şi apoi o hartă şi apoi din nou o faţă.

— Hugh e mort?

— O autocisternă, închipuiţi-vă! Ce îngrozitor! Suntem cu toţii şocaţi. Pleacă la lucru ca în fiecare dimineaţă şi apoi... Nu ştiu deloc dacă a fost informată soţia lui, nu este groaznic?

Ea continuă să vorbească, dar cuvintele ei se contopeau într-un mormăit fără sens care scădea şi creştea în intensitate. Hugh Cunningham mort? Azi-dimineaţă - asta însemna: mai devreme? Stephen simţi brusc greaţă. Fără Hugh nu ar fi realizat prima sa mare afacere. Hugh Cunningham şi cu el concepuseră împreună declaraţia bancară, care prezenta mica sa întreprindere într-o lumină extrem de favorabilă fără să spună în mod direct un neadevăr, şi care i-a determinat pe mandanţii săi să rişte.

Şi acum îl călcase o autocisternă. Pur şi simplu. Stephen se auzi vorbind, îngăimând ceva vocii de la receptor, reuşi să mulţumească şi să spună la revedere şi lăsă mobilul, ca şi cum devenise în momentul în care-l închisese excesiv de greu, să cadă pe marginea patului.

Pur şi simplu nu era adevărat ceea ce crezuse mereu despre sine. Că realizase totul, pentru că era atât de incredibil de deştept şi ambiţios şi că reuşise singur-singurel totul. Avusese noroc, mult noroc, fără noroc nu putea nimeni să realizeze ceva. Şi nici fără ajutorul şi sprijinul altor oameni, şi pentru ca să-i întâlneşti pe cei care trebuie, iar aveai nevoie de noroc. Hugh Cunningham fusese un astfel de om, şi faptul că ajunsese la el se datora doar situaţiei că numele său de familie începea cu F. Dacă numele său de familie ar fi început cu altă literă, care alfabetic urma după K, atunci s-ar fi ocupat domnişoara Garrity de el, şi la ea ar fi muşcat în granit cu dorinţele sale speciale.

O întreagă galerie de imagini i se perindă prin minte. Bob Daniels, conducătorul centrului de calcul din Madison, care îi permisese să folosească noaptea calculatoarele pentru a putea compila programele din India şi a le înregistra pe dischete, pe care apoi le putea duce, gata făcute, clientului său dând impresia că în spatele lui se afla o întreagă echipă de persoane care procesau totul, în fruntea tuturor era Amal Rangarajan, care scrisese funcţiile-cheie ale sistemului şi nu o dată îl făcuse atent asupra unor greşeli de gândire, care ar fi provocat eşecul întregului proiect. Jarnail Singh, care concepuse într-un timp incredibil de scurt programele de evaluare cerute de client fără să se plângă, ba făcând şi bancuri. Atâţia oameni cărora trebuia să le fie recunoscător.

Fiica cea mare a lui Hugh, Beth, avea paisprezece ani când Stephen a fost oaspetele familiei Cunningham. Se servise supă de verdeţuri şi friptură de miel marinat cu găluşti de cartofi şi legume gratinate şi o cremă de fructe incredibilă ca desert şi tot timpul Beth îl privise fascinată, pentru că el, după cum îi povestise Hugh mai târziu, avea aceeaşi vârstă ca Grant, un băiat din clasele mai mari, pe care tocmai îl simpatiza, dar Stephen purtase un costum adevărat cu cravată, dând impresia unui tânăr copt şi matur. La scurt timp după aceea, fata încetase să-l mai simpatizeze pe Grant, ceea ce Hugh raportase cu vizibilă uşurare, o uşurare de înţeles, având în vedere că Grant, încă în liceu, avea să fie arestat câţiva ani mai târziu pentru comerţ cu droguri.

Ceva în el refuza să creadă toate acestea. Că Hugh Cunningham era mort. Cine va fi acum referentul său bancar? Eventual domnişoara Garrity. Şi ea va ridica desigur limita lui de credit, dar abia după ce va semna formularele necesare şi evident cu efect abia din luna următoare. În nici un caz pe baza unui telefon şi imediat. Deci va trebui să primească bani prin virament bancar şi asta va dura destul de mult, pentru că băncile reacţionau ca şi cum ar fi o realizare extraordinară să transferi bani în alt loc pe această planetă. Când era vorba de comercianţi, intermediari şi brokeri de devize, puteau transfera sume de milioane în fracţiuni de secundă, dar dacă era vorba de afacerile monetare ale clienţilor săi, îţi dădeau sentimentul că ar veni soli călare pentru a le soluţiona. Putea să încerce să ajungă la bani lichizi prin cardul de American Express, care în orice