odihnea liniştit, la adăpost de frămîntarea mării şi sub o presiune favorabilă transmiterii scînteii electrice care trece din America în Europa în treizeci şi două de sutimi de secundă. Cablul acesta va ţine, fără îndoială, o veşnicie, fiindcă s-a observat că învelişul de gutapercă devine cu atît mai trainic cu cît stă mai mult timp în apa mării.

Dealtfel, pe podişul atît de bine ales pe care este întins, cablul nu-i niciodată cufundat la adîncimi la care ar putea să se rupă. Nautilus merse de-a lungul lui pînă la locul cel mai adînc, la patru sute treizeci şi unu de metri, şi nici acolo cablul nu era supus vreunui efort de tracţiune. Apoi ne apropiarăm de locul accidentului din 1863.

Fundul oceanului se adîncea într-o vale largă de o sută douăzeci de kilometri, în care ar fi încăput Mont-Blanc, fără ca vîrful lui să ajungă la suprafaţa apei. Valea se închidea la răsărit ca un zid drept, înalt de două mii de metri. Am ajuns acolo la 28 mai. Nautilus se găsea la numai o sută cincizeci de kilometri de Irlanda. Se gîndea oare căpitanul Nemo că ne îndreptăm spre Insulele Britanice? Nu. Spre marea mea uimire, el coborî către sud, pornind în direcţia mărilor europene. Cînd am înconjurat Insula Smaraldelor am zărit o clipă Capul Clear şi farul din Fastenet, care călăuzeşte miile de vase ieşite din Glasgow sau din Liverpool.

O întrebare importantă îmi stăruia în minte: Va îndrăzni oare Nautilus să intre în Canalul Mînecii? Ned Land, care se ivise din nou de cînd ne apropiam de pămînt, nu mai contenea cu întrebările. Cum să-i răspund? Căpitanul Nemo rămînea de nevăzut. Oare acum voia să-mi arate mie coastele Franţei, după ce îi arătase canadianului ţărmurile Americii?În timpul acesta. Nautilus cobora mereu spre sud. La 31 mai el trecu pe lîngă Land's End, între capătul extrem al Angliei şi Sorlinge, pe care le lăsă în urmă, spre tribord.

Dacă voia să intre în Marea Mînecii, ar fi trebuit să apuce de-a dreptul spre est — fapt care nu s-a întîmplat.

Spre marea mea nedumerire, în tot timpul zilei de 31 mai. Nautilus se învîrti în cerc de nenumărate ori. Părea să caute un loc pe care nu-l putea găsi uşor. La amiază, căpitanul Nemo măsură el însuşi înălţimea soarelui. Nu-mi spusese nici un cuvînt. Mi se păru mai posomorit ca de obicei. Ce-l mîhnea oare? Vecinătatea ţărmurilor europene? Amintirea ţării pe care o părăsise? Ce simţea? Remuşcări sau păreri de rău? M-am gîndit multă vreme la asta, simţind că întîmplarea avea să-mi dezvăluie foarte curînd tainele căpitanului.

A doua zi, Nautilus manevră la fel. Era vădit că voia să găsească un punct precis în ocean. Căpitanul Nemo veni ca şi în ajun să ia înălţimea soarelui. Marea era liniştită, cerul senin. La opt mile spre est, un vapor mare se desena pe linia orizontului. Pentru că nu avea nici un steag, nu i-am putut recunoaşte naţionalitatea.

Cu cîteva minute înainte de trecerea soarelui la meridian, căpitanul Nemo luă sextantul şi îi măsură înălţimea cu cea mai mare grijă. Liniştea desăvîrşită a apei îi înlesnea operaţia. Nautilus stătea nemişcat. Mă aflam atunci pe punte. După ce căpitanul îşi termină măsurătorile, îl auzii spunînd doar atît:

— Aici e!

Apoi coborî în submarin. Văzuse oare vasul care îşi schimbase direcţia părînd că se apropie de noi? N-aş putea spune.

Mă întorsei în salon. Panoul se închise şi se auzi zgomotul apei în rezervoare. Nautilus începu să se scufunde, vertical, elicea fiind oprită. După cîteva minute el se opri la o adîncime de opt sute treizeci şi trei de metri, atingînd fundul.

Tavanul luminos al salonului se stinse, obloanele fură deschise şi prin ferestre se văzu marea, luminată viu de farul nostru, pe o rază de o jumătate de milă. Privind spre babord n-am văzut decît nemărginirea apelor liniştite.

La tribord, în fund, o ieşitură ca o grămadă mare îmi atrase atenţia. Aş fi putut crede că sînt nişte ruini, învăluite într-un strat de scoici albe ca într-o mantie de zăpadă. Uitîndu-mă cu băgare de seamă, am recunoscut formele îngroşate ale unui vas scufundat, fără catarge, şi care trebuie să fi zăcut multă vreme în fundul apelor.

Ce vas era acela? De ce venea Nautilus să-i viziteze mormîntul? Scufundarea lui nu se datora unui simplu naufragiu?

Nu ştiam ce să cred, cînd, lîngă mine, îl auzii pe căpitanul Nemo spunînd cu o voce potolită:

— Pe vremuri, vasul acesta se numea Marsiliezul. Avea şaptezeci şi patru de tunuri şi a fost lansat în 1762. În 1778, la 13 august, sub comanda lui La Poype-Vertrieux, el luptă vitejeşte împotriva lui Preston. În 1779, la 4 iulie, veni cu escadra amiralului d'Estaing la cucerirea Grenadei. În 1781, la 5 septembrie, luă parte la lupta din Golful Chesapa. În 1794, republica franceză îi schimbă numele. La 16 aprilie, în acelaşi an, vasul se alătură la Brest escadrei lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un transport de grîu care venea din America, sub comanda amiralului Van Stabel. Acum şaptezeci şi cinci de ani, chiar în locul acesta, la 47°24' latitudine şi 17°28' longitudine, convoiul întîlni escadra engleză. Vasul acesta, după o luptă vitejească în care şi-a pierdut cele trei catarge, luînd apă şi pierzînd o treime din echipaj, a preferat să se scufunde cu cei trei sute cincizeci şi şase de marinari decît să se predea şi a dispărut sub valuri în strigătele «Trăiască Republica!»

— E Răzbunătorul! am strigat eu.

— Da, Răzbunătorul! Un nume frumos! murmură căpitanul Nemo, încrucişîndu-şi braţele.

 

 

 

 

Capitolul XXI DEZASTRUL

 

Felul în care vorbise căpitanul, priveliştea neaşteptată, povestea plină de patriotism a vasului scufundat, apoi tulburarea lui Nemo cînd rostise numele Răzbunătorului, al cărui tîlc nu putea să-mi scape, toate acestea mi s-au întipărit adînc în minte. L-am privit îndelung pe căpitanul Nemo. El stătea cu mîinile întinse spre mare, învăluind în priviri arzătoare rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului. Poate că niciodată n-aveam să ştiu cine era, de unde venea şi încotro se ducea; vedeam însă din ce în ce mai mult omul desprinzîndu-se de savant. Căpitanul Nemo şi cu tovarăşii lui se închiseseră în Nautilus dintr-o ură groaznică sau