Ea nu se gândi, se lipi de scândurile prăfuite și prost potrivite. Denden scoase arma și trase, un, doi. Nancy auzi un suspin și se întoarse să vadă un soldat deasupra ei, partea din față a tunicii înflorindu-i cu o pată umedă și întunecată. Inima îi stătu în loc. Îi dădu soldatului un șut, îl nimeri în gleznă și îl trimise zburând pe scări, apoi trânti trapa. Cum de nu îl auzise?

– Blocheaz-o! strigă Denden.

Mișcă-te, Nancy. Apucă sacul cu nisip pe care îl căraseră Jules și Denden în turn de dimineață și îl trase peste ușă.

– Singuri, în sfârșit, spuse Denden cu un zâmbet stângaci.

Ea îi luă binoclul.

– Mulțumesc.

El nu răspunse. Doar dădu din cap și se uită din nou în piață. Ea ridică binoclul la ochi, încercând să înțeleagă ce vedea. Vedea sub ea cadavrele maquisarzilor trântiți peste sacii de nisip.

– Hai, Gaspard, dobitocul dracu,’ șopti ea în barbă, ținând binoclul atât de strâns că i se albiseră degetele.

Oamenii lui erau împrăștiați de ambele părți ale drumului care ducea spre pod, pe partea cealaltă a orașului. Ultima linie de apărare.

– Hai. Aruncă-l în aer!

Böhm și colonelul abandonaseră mașina și ocupaseră o poziție pe panta înaltă din partea de vest a orașului. Ofițerii juniori se urcau pe maluri spre ei sau plecaseră la ordinele colonelului.

Colonelul era din ce în ce mai binedispus.

– O tentativă cam încropită de apărat podul, spuse el. O lovitură norocoasă de bazooka și oameni curajoși, cu siguranță, dar nu au provizii și nu au destui oameni. Cred că ție trebuie să-ți mulțumim pentru asta, Böhm, nu-i așa?

Böhm nu răspunse, continua să se uite la operațiuni prin binoclu.

– Am înțeles, continuă colonelul de parcă Böhm pur și simplu nu înțelesese, că tu ai pregătit terenul pentru un raid foarte de succes lângă Chaudes-Aigues. Absolut minunat. I-ai risipit în cele patru zări. Am auzit că erau atât de disperați să se reaprovizioneze, că o femeie s-a dus până în Châteauroux pentru un radio!

Böhm coborî binoclul și se uită la el.

– Și l-a luat?

Colonelul ridică din umeri.

– Cred că da, dar localnicii erau destul de siguri că nu a mai reușit să iasă din oraș. Nu ai auzit?

– Comunicația a fost oarecum întreruptă de când au invadat Aliații sudul, răspunse el.

Oare era ea? Era destul de supărată când o văzuse în Montluçon. Prea isterică pentru a putea fi șarmantă cu un radio în spate pe drumurile de țară. N-avea cum să fie ea.

– O să arunce podul în aer, spuse Böhm.

Colonelul râse politicos.

– Nu, nu. Dacă aveau suficient explozibil, l-ar fi aruncat în aer înainte să ajungem! Această micuță operațiune e dovada că nu pot să-l distrugă. Își lăsă capul pe o parte. Deși, chiar dacă au cum, am putea construi o trecătoare decentă în jumătate de zi. Slavă Domnului, avem destui oameni și destul lemn la dispoziție! Râul nu e foarte adânc aici.

Gândurile începură să i se învârtească în minte lui Böhm. Dacă ea fusese cea care se dusese după radio...

– Când a luat femeia radioul?

– Raportul a venit acum o săptămână. Ha!

– Ce? Böhm își mută privirea.

– Norișorul ăla de pe pod, care tocmai se duce. Săracii n-au avut suficient explozibil să deschidă o scrisoare. Podul e intact și ei fug să scape cu viață.

Böhm se uită la grupul de oameni care fugea peste pod și la forțele germane care se învolburau în spatele lor. Un francez căzu pe drum.

Colonelul începu să vorbească mai tare.

– Să pornim cu toții din loc, vă rog, vreau toată coloana să treacă podul în jumătate de oră. Dați-nainte! Vedeți dacă tancul avariat poate fi reparat și-mi raportați.

Böhm o simțea în sânge. Neliniștea aceea. Se uită prin piață, la baricadele din saci puțin apărate, încărcătura penibilă de pe pod. Nu reușiseră s-o plaseze în locul în care ar fi avut cele mai bune șanse să provoace niște pagube reale. Parcă nici măcar nu încercau. Atacul asupra taberei lui Nancy fusese un succes, un succes răsunător, dar el era convins că mai erau mii de oameni pe dealurile alea și ei găsiseră mai puțin de o sută de cadavre.

Nici măcar nu încercau.

Ceva îi atrase privirea, un steag înfipt între obloanele clopotniței.

– E o capcană!

Fața colonelului se contorsionă într-o expresie de scepticism politicos. Germanii se revărsau în centru orașului, nu mai trăgeau, aveau armele lăsate. Două tancuri erau pe pod, celelalte trei așteptau