să intre în piață. Un echipaj de ingineri deja îl examina pe cel avariat. În piață. Böhm simți cum i se strânge stomacul. Tancurile puteau să tragă la 180 de grade în jurul lor, dar dacă la etajele superioare ale acelor clădiri erau oameni cu bazooka, erau vulnerabile.

– Scoate-ți oamenii de acolo! Retrage-te! urlă el în fața colonelului.

Era deja prea târziu.

Nancy se uită la Gaspard cum detonează încărcătura falsă și apoi fugi; omul de lângă el căzu. La naiba! La naiba! La naiba!

– Nancy! Funcționează!

Denden o trase de mână și ea întoarse binoclul spre piață. Era înțesat de soldați acum. Două tancuri urcau pe pod, cu infanteriști clocotind în jurul lor.

– Așteaptă! spuse ea.

– Dar, Nancy...

– Așteaptă, Denden.

Al doilea tanc se opri peste apă, în timp ce al cincilea și ultimul Panzer intrau în piață. Kübelwagensurile erau în spatele lui, blocând drumul.

– Acum!

Denden apucă funia clopotului și dangătul gutural răsună peste orășel.

Se dezlănțui iadul.

Ferestrele de la al treilea etaj din toată piața se deschiseră brusc și maquisarzii care așteptau înăuntru începură să reverse focuri de armă asupra mulțimii de soldați germani de jos. În același timp, podul explodă, un lanț de explozii care zguduiră turnul și îi umplură pe toți de praf. Denden striga de bucurie. O mare fântână de țărână și pietre țâșni în văzduh și un nor înecăcios intra înspre piață.

Când praful începu să se așeze peste râu, Nancy văzu că podul nu mai era. Cele două tancuri zăceau pe o parte în albia râului, în apa rapidă, înconjurate de oameni care se zbăteau. Gaspard trăgea în germanii din apă, din redutele de pe malul râului, din depărtare. Puținii care reușiseră să iasă își lăsaseră deja armele și stăteau pe mal, erau prea înspăimântați să-și ajute camarazii care se înecau, cu mâinile în aer.

Denden strigă din nou. Proiectilele de bazooka explodau în jurul celor trei Panzere. Turela unuia dintre ei se întoarse și trase în parterul măcelăriei. Cu o revărsare zguduitoare, zdrobitoare, de zidărie, casa se prăbuși peste trupele germane înghesuite dedesubt. Soldații începură să urle la comandantul tancului. Apoi, în timp ce alte două proiectile de bazooka din partea opusă a pieței loviră tancul, începură să dea în spate ca un val. Prin fantele armurii curgea fum. René ajunse la a doua poziție, deci. Țipetele deveneau tot mai acute. Infanteriștii se aruncau de pereți, își aruncau armele de parcă le ardeau mâinile. Alții se aruncau în față, pe jos. Nancy se uită spre sud. Fournier strângea capătul coloanei, îi aduna pe cei care rămăseseră în urmă și camioanele care încă nu ajunseseră în oraș. Își dădea seama că e el după mers. Ținea Brenul lejer peste piept, avea pușca pe spate și stătea la taclale cu omul de lângă el. Toți cei care rămăseseră în urmă mergeau cu mâinile în aer, iar armele lor erau risipite pe jos.

– Gata, ajunge. Spuse asta în șoaptă. Apoi clipi și dădu din cap. Denden, gata. Le-a ajuns.

El ținu sfoara și dangătul se opri. Focurile de armă se transformară dintr-o furtună într-un clipocit sporadic. O ultimă rundă de pocnituri răsfirate. Apoi liniște. Mutară sacul de la ușă și Nancy coborî scara în spirală încet și nesigur. Glezna începuse să-i sângereze din nou și de-abia acum îi ajunsese durerea prin ceața din creier. Nu văzuse nici un om care să fie de la Gestapo în piață. Poate erau în camioane? Sau poate informațiile fuseseră greșite? Doamne, era un chin să te zbați între îndoială și speranță!

Denden o urmă. Ignorară cadavrul de pe scări și pe cel de lângă ușă și ieșiră în piață, cu spatele la râu. Tardivat împărțea deja ofițerii, îi punea pe băieți să adune armele germanilor. Maquisarzii ieșeau râuri-râuri din case, cu armele îndreptate spre soldații îngroziți. Tardivat mergea lejer spre ei.

– Felicitări, feldmareșal Wake! spuse el.

Ochii lui Nancy trecură peste cadavre, unele Maquis, multe, multe ale infanteriștilor germani prinși în capcană. Tot nu vedea oameni ai Gestapoului. Cât durase? Trei minute? Cinci?

– După ce-i dezarmați, organizați echipe să-i îngroape, spuse ea. Primarul a supraviețuit?

Tardi dădu din cap.

– Bine. Vorbiți cu el să vedem unde îi îngropăm. Duceți ofițerii în celulele poliției sau la château.

– Nancy! În spate!

Vocea lui Fournier. Nancy se întoarse. Un maior. Apăruse dinspre râu ca o fantomă hidoasă, cu arma ridicată, la trei metri de ea. Deci aici am să mor, se gândi Nancy. Slavă Domnului că am apucat să-i văd pe dobitocii ăștia înfrânți.

O singură împușcătură. Nancy tresări, dar nu simți durere. Oare idiotul ratase de la distanța asta? Nu. Ochiul lui drept dispăruse. Maiorul căzu în față, murise înainte să atingă pământul. Nancy auzi zgomotul a o sută de arme cum se ridică și se armează – maquisarzii își țineau armele ațintite asupra prizonierilor care tremurau, iar ea